„Pe fond roşu e un fel de invitaţie pentru a pătrunde, pe o deschisă poartă, către o feminitate armonioasă, atemporală, muzicală şi… arhitecturală! Trecătorul timorat de jos este contemporanul nostru, suntem noi, pragmatici, plictisiţi, siniştri… Tocmai de aceea-i reticent să treacă pragul unei lumi care… dispare! Preferă să rămână cu Carrefour, Ikea & Bricorama…“
Tudor Banuş
Pe roşu, nu vezi frunzele de sângeri,
pe roşu, nu se vede dacă sângeri,
se vede bine, însă, dacă-s îngeri
cei care suflă-n flaute şi trâmbiţi,
şi dacă ele-s crini sau chiar îs trâmbiţi;
şi dacă îngerii se văd (cu strâmbii-ţi
ochi dilataţi de spaimă) strâmbi de-asemeni,
şi dacă semenii au încetat a semeni
s-aducă şi-ţi par reci ca nişte cremeni,
la fel de reci ca tine ce,-n auz,
nu ai murmùrul niciunui avuz,
ci doar vacarmul, până la abuz,
de heavy metal unanim (uzine
întregi nu-l scot!) ieşind din limuzine
decapotabile (cu Meluzine-n
voal şi clăpari), – încât o muzică
de vielă (nu de bielă grea), o muzică
spre lauda frumoasei blonde, nù zi că
nu te-nspăimântă şi că perii-s perie
pe capul tău, iar carnea ta se sperie
ca-ntre detunături de artilerie…
O muzică celestă, dar umană,
ce plouă din înalturi ca o mană,
ci tu nu ştii de unde ea emană
şi,-n culmea spaimei, ai sări din rama
tabloului, de-adreptu-n Bricorama,
să te şi s-o repare… END OF DRAMA
domnului Şerban Foarţă
Merci de ofranda Limaginativă; aştept(ăm) feedback-ul (u)zinei…
Pregustare
De ce e-atâta liniște-n amurg, nu știu,
pulsează-ntruna corpurile cerești, iar sufletele
vibrează în ritmul lor, unind cerul cu pământul
ci zgomotul de peste zi e compensat pe timpul nopții
când o tăcere nefirească ne cuprinde, anticipând
misterul ce ne-așteaptă-ntr-un târziu
și vine sigur pentru fiecare
și ne-spăimântă ori ne cruță de iluzii…
chiar de nu știu ce e cu pacea învăluitoare-a serii
cred că felul negreșit în care-apare-ntotdeauna
după cele douăzecișipatru de ore, egale și inegale
e-o promisiune a celor ce stau a se-ntâmpla
cu sau fără voința noastră
astfel, libertatea și iubirea și muzica
și toate celelalte au sens
în acest calm amurg, pregustare a fericirii
Domnului DG Ontelus, o HOLORIMĂ :
Ce înger mântuie,-n ev, roza
din coloritul nul, mai ştiu.
Dincolo, ritul nu-l mai ştiu:
ce înger mântuie nevroza
când lacrimile,-n harpe, trec
un sânge ca de nalbe terne?
Un sânge cade-n alb, – eterne,
când lacrimile,-n har, petrec?
Domnului Daniel StPaul, – în onoarea Mélusine-ei uzinale !
USINAGE
A l’usine de Lima on lime
on lime à Lima une limousine
au but d’éliminer sa crasse limoneuse
on la délimousine à l’usine de Lima
au but de l’acclimater au climat de Lima
et d’en faire à Lima une limande
qui s’alimente en feu comme Mélusine.
de inimi frângeri
cumplite plângeri
ce strângi de sângeri
lumini și îngeri
Cuvintul care “agatsa” (mot/phrase qui accroche, catch phrase) e, intr-un text, fie instrument retoric auctorial (in vremile noastre nici pulsiunea “marketista” nu-i neaparat departe), fie fruct al hazardului subiectiv salasluitor in ochii (mintii) cititorului. Daca privind (prima vista) iconografia si titlul productiunii de mai sus imaginatia-mi ar fi putut asocia in gind fie vreun soi de Concierto barroco , fie, paroxistico-abuziv, o ingemanare juridico-ideologica (“pe fond” si “rosu”), aparitia intempestiva a Mélusinei ( rima delicioasa la uzinele glorioase din vremi muncitoresti si la limuzinele contemporane) nu ma iarta si ma duce cu de-a sila catre mitografia ambiguitatii/ambivalentsei scoboritoare din scrierea lui Jean d’Arras pe care chiar Proust insusi au fost trebuit s-o viziteze , proteismul ducesei de Guermantes – descendenta in chip miraculos/ciudat, pe linia Lousignan, dintr-un neam stins tocmai datorita Mélusinei- e un avatar al zinei urgisite. Si hazardul nu face lucrurile pe sfert, iata, autorul stihurilor tandemice se nimereste, in numarul de fatsa, (a se vedea in insemnarea de deasupra Tandem-ului) pe tarimul zinei, in Avalon…