Vasile Andru, oaspetele luminii

Absolvent de franceză, la Iaşi, vorbea cu entuziasm (en-tu-zi-asm, mai limpede) de jubileul aniversat în 2015, aşa mi-a spus sora lui mai mică, Maria Andrucovici – nu ctitoriţa Schitului Orata, cealaltă soră… Ar fi putut urma o carieră universitară, dar a întrerupt-o. A scris proză, i au fost premiate şi traduse romane. În unsprezece limbi. Era o prezenţă, an de an, la tîrgurile de carte. Andru nu dădea autografe, ci dedicaţii. Numai la Octavian Paler mai erau, într-o anumită perioadă, aşa cozi la dedicaţii. Dar fanii lui Paler nu se cunoşteau între ei, cel mult îşi dădeau bineţe la coadă. În cazul lui Vasile Andru, era altfel. Din cauza grupului de la Dalles. Datorită lui. Graţie lui. Publicate în 1989, eseurile din Viaţă şi semn vorbeau despre Oratio Mentis, optimizarea umană, despre unda N 400, despre puterea unui singur om de a influenţa spre bine alţi o sută. 100 (o sută). O carte-revelaţie, mai ales în peisajul editorial de atunci, iar reeditarea ei stă în picioare şi acum, după 25 de ani. Încercaţi! O carte curajoasă – cum curajoasă avea să fie, dar de un alt tip, Grădinile ascunse (a se vedea referinţele lui Marin Mincu!), o distopie cu accente luminoase, […]