Despre vedetism, bîlbîială şi eternitate
- 18-11-2016
- Nr. 849
-
Tereza-Brînduşa PALADE
- OPINII
- 8 Comentarii
Ni se întîmplă, probabil, tuturor să adoptăm, uneori involuntar, gînduri, expresii şi clişee de la semenii noştri. A face referinţe verbale după fiecare expresie de împrumut, chiar cînd e vorba de banalităţi, ar semăna cu o nevroză. Există totuşi o diferenţă între a prelua „cîte o expresie“ şi a articula un întreg discurs, în faţa unei largi audienţe, pe marginea textelor unui alt autor, care se întîmplă să fie de faţă. Situaţia e cu atît mai nefirească atunci cînd cel care vorbeşte e o celebritate intelectuală şi cel de la care preia reperele discuţiei, adăugînd doar note de subsol, este, prin comparaţie, un „anonim“. Nu m-aş fi hotărît să scriu despre vedetismul intelectual dacă n-aş fi avut eu însămi o experienţă amuzantă şi, în acelaşi timp, deconcertantă legată de acest fenomen. Precizez că nu ader de obicei la genul de presă ce comentează cu amar despre monopolul cultural al anumitor „idoli ai tribului“. Nici nu vreau să devin instrumentul unor acide „demitizări“ sau „demascări“ ale aşa-zişilor „idoli cu picioare de lut“. Nu cred, de fapt, într-o generalizare de tipul „toţi idolii (a se citi: toate celebrităţile intelectuale) sînt impostori“. Cred numai că, uneori, şi „idolii“ obosesc şi că urcarea intelectualilor […]
Despre ce vorbim?
Fix despre nesimtire. Nesimtirea celui care se intampla sa fie mai sus pe scara si nu poate concepe ca locul acela de sus este vizibil si datorita celor care tin scara.
Cand oare s-a mai pomenit idolii sa-si ceara scuze idolatrilor? In termeni academici, fenomenul se cheama „batista pe tambal” si reprezinta, mai nou, pretul pentru painea castigata cu sudoarea fruntii.
Poate nu peste tot, poate nu intotdeauna, dar se vede treaba destul de des.
Iertați-mă, nu m-ați convins. Ați folosit cuvîntul „frauduloasă”, deci vă referiți la o fraudă. Ori o faceți publică, ori o tăinuiți. Nu există „fenomen” fără ipostaze ale lui, în cazul acesta fără exemple. Dacă le aveți, dați-le. Dacă nu, despre ce vorbim?
@Liviu Ornea
Pentru ca nu reprezinta, tehnic vorbind, un plagiat. Reiterarea temelor si a autorilor folositi nu reprezinta in sine un plagiat, ci doar reluarea frauduloasa a ideilor originale, expresiilor si argumentelor unui alt autor. Cred ca diferenta dintre plagiat si aceasta forma de „conspect” superficial e explicata in text. Nu dau nume pentru ca, asa cum am precizat, discut o simptomatologie, un fenomen, si nu cred ca e neaparat relevanta identitatea personajelor. In plus, cel de-al doilea caz pe care l-am descris in comentarii (cel cu x si y) vizeaza alte persoane. Colegul meu x nu m-a autorizat sa fac publica identitatea lui y – cel care i-a adoptat tematicile si o parte din bibliografie. El (x) s-a regasit in cazul discutat de mine, ceea ce confirma ca „se practica” asa ceva.
Mărturisesc că nu vă înțeleg. Vorbiți despre plagiate și nu dați nume! Dacă cele relatate sînt reale, de ce nu acționați la vedere, cerînd sancționarea celui (celor) în culpă? Atîta vreme cît nu faceți asta, articolul dumneavoastră rămîne o simplă bîrfă.
@M. Constantin. Stimate domnule Constantin,
Problema nu e efectiv redusa la vrea „amaraciune” personala. Am dovezi anecdotice, la fel de comice si absurde ca in cazul descris in articol (care realmente ma amuza), ca e vorba de o „cutuma” sau un „fenomen cultural”. Sa va relatez unul. Un prieten, si el filosof, sa il numim x, scrie o carte destul de originala in cultura romana. Cu bibliografie, documentare serioasa etc. Un „intelectual public”, sa il numim y, mai vestit decit x, il roaga sa-i dea cartea cu pricina. Zis si facut. X ii da cartea lui y. Urmarea, pe care probabil o ghiciti, este ca dupa citeva saptamini y anunta cu surle si trimbite un curs care se cheama cam la fel cu cartea lui x, preluind de acolo trei sferturi din tematici si cea mai mare parte din bibliografie – dar FARA A SCRIE IN BIBLIOGRAFIE SI CARTEA LUI X. Cum vi se pare asta? Ideea mea fiind ca e o tara libera, y poate vorbi pe aceeasi tema ca si x, dar ca e neonest intelectual ca y sa nu aminteasca ca „aceeasi problema a mai fost discutata si de x”, mai ales daca sint semne sigure ca y s-a inspirat de la x. Am vazut de multe ori acest gen de mentiuni in lumea intelectuala si academica. Ok, tii o conferinta, dar daca mai e cineva pe acolo care a mai discutat public chestiunea, intr-un mod apropiat de felul in care o faci tu, se cuvine sa amintesti, macar in trecere. Mai ales cind asemanarile intre cele doua discursuri sint frapante. Altfel, apare ca si cum x, in cazul nostru, sapa in bibliografie si trudeste pe marginea temei si y, cu sunete de fanfara, ia cam totul de-a gata, fara a „se cobori la nivelul de a cita”. Un privilegiu care revine, se pare, doar unei anumite „elite”. Foarte stimabile, de altfel. E un obicei cultural, nu am nimic cu persoanele care se intimpla sa faca parte din acea elita.
Doamna Palade,
V-am recitit articolul in cautarea nuantelor. Fara prejudecati, cred si mai ales fara vreun parti-pris. Relatati o experienta personala din care rezulta ca efortul d-voastra intelectual a fost conspectat si valorificat, la o alta scara, intr-o dezbatere publica de un greu al forului fara o minima trimitere la sursa. Lucrul vi se pare rezonabil si amuzant. Contextul este insa unul al amaraciunii si, daca nu ar fi decat amaraciunea personala, probabil ca nimanui nu i-ar pasa.
In fapt insa avem de a face, daca lucrurile stau cum le-ati prezentat, cu insusirea cvasi-frauduloasa a muncii d-voastra in beneficiul nemeritat al „idolilor forului”. O fi bine, o fi rau? Nu stim sau nu vrem sa ne pronuntam si de aici probabil lungul cor al balbaielilor nationale. Caci ce sa insemne manifestarile eterne ale vedetelor, in lipsa unei prestatii personale autentice, pentru marele vulg? O lunga si obositoare cautare prin muntii de steril?
Ne place sa ne creditam viata, cu suisurile si coborasurile ei, ca fiind plina de sens. Va place sa credeti ca sunteti dedicata descoperirii si transmiterii sensului catre lumea care suntem. Cu toate acestea, ca popor suntem tare nefericiti daca este sa ne luam dupa statistici.
@M.Constantin. E dreptul dvs. sa aveti o opinie. Dupa cum ati inceput nu e insa de asteptat sa exprimati mai mult decit „blamarea pagubitului”:). Daca citeati mai atent textul, ati fi remarcat nuantele. Nu e vorba de revendicarea vreunei rasturnari a situatiei, etc. Discutati cu „un om de paie” (o tehnica sofista de a de a denatura si caricaturiza o alta opinie pentru a o combate mai usor).
Induiosatoare tresarire de orgoliu.
Daca, sa zicem, imparteati microfonul cu Ian Buruma in dezbaterea despre religie si violenta iar maestrul isi rumega undeva, in fundul salii propriile pareri era ok?
Maestrii, se vede treaba, nu prea citeaza; doar oficiaza si accepta -cu indiferenta binevoitoare- sa li se lustruiasca statuia: zi de zi, ceas de ceas si in proportie de masa daca se poate.
Altfel, daca este ca discipolul sa faca saltul la clasa maestrilor se cuvine sa precizeze clar despartirea. Cam cum a facut-o Noica in ” Despartirea de Goethe”. Abia cand te rupi de marea iubire parca poti incepe lucrul la propria statuie.
Iar daca cititorii au dreptul sa se amuze in treacat de galceava inteleptilor, d-voastra in articol, nu pareti sa va amuzati.