Umbra regimurilor comuniste în prezent

Dacă regimul lui Fidel Castro s-ar fi prăbuşit în 1989, probabil că liderul de la Havana ar fi avut un destin asemănător cu cel al liderilor comunişti din Europa Centrală şi de Est. Mai departe însă de epicentrul furtunilor sociale care au dus la căderea regimurilor comuniste şi mai longeviv, Fidel Castro a devenit, în ultimii zece ani în care a lipsit din prim‑planul vieţii politice cubaneze, doar un bătrîn şi inofensiv lider. Şi, cum memoria colectivă este de cele mai multe ori deficitară, răul făcut de Fidel Castro pare să se fi estompat odată cu trecerea timpului. Din dictatorul brutal, care şi-a executat sau şi-a trimis în puşcării toţi adversarii, alungîndu-i din ţară pe toţi cei ce se simţeau ameninţaţi de autoritarismul său, a rămas în anii din urmă doar un „biet“ bătrîn, bolnav şi aureolat de cultul personalităţii. Coabitarea îndelungată cu tirania determină victimele să se identifice cu dictatorii care, în pofida repetatelor încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, apasă pedala naţionalismului, oferindu‑le iluzia independenţei şi a siguranţei naţionale. Există mărturii că, la moartea lui Stalin, pînă şi unii dintre cei ce se aflau în Gulag au deplîns dispariţia conducătorului suprem. Sindromul Stockholm s-a manifestat şi acum, în […]