La recentul Tîrg de Carte Gaudeamus au fost lansate, la Cartea Românească, alte două titluri din seria „Gheorghe Crăciun“, serie îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun: e vorba de reeditarea volumului Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, apărută iniţial în 2003, la Editura Grinta, şi de un volum de texte inedit, intitulat Imagini, litere şi documente de călătorie. Mă voi opri, în rîndurile de faţă, asupra reeditării Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)…, ce reprezintă, în ce mă priveşte, una dintre cele mai frumoase cărţi de eseuri semnate de Gheorghe Crăciun şi, în genere, una dintre cele mai frumoase cărţi de eseuri literare din literatura noastră. Mă bucur că am prilejul, cu această reeditare a cărţii (greu de găsit, de altfel, în ediţia originală), să scriu acum despre ea – şi îmi permit să o fac la modul mai personal, şi nu la modul „rece“ (vorba lui Crăciun însuşi), analitic, specific, de regulă, comentariului critic. Nu fac, în fond, decît să preiau, la rîndul meu, maniera în care se decide să scrie Gheorghe Crăciun – pe jumătate evocator-confesiv, pe jumătate critic – această carte despre doi prieteni şi în acelaşi timp doi mari scriitori: Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu. Doi scriitori extrem de diferiţi, de vîrste (şi formaţii) diferite – o recunoaşte chiar Crăciun –, dar care exercită asupra acestuia din urmă un impact la fel de puternic, ba mai mult, o formă de fascinaţie. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)… reprezintă, de fapt, mai mult decît o carte de eseuri critice ori de secvenţe evocatoare – aşezate într-o frumoasă „compoziţie“ (tot cu vorba lui Crăciun, din „Argumentul“ volumului) critic-sentimentală –, ea este o naraţiune formatoare (alcătuită, e drept, din secvenţe disparate, reunite aici), iar autorul său – acela care nu mai este „socotit“ în titlu, din modestie – face parte în mod esenţial din cuprinsul ei. Cartea lui Crăciun mi-a amintit puternic de volumul evocator L’Âge des lettres (Gallimard), publicat anul trecut de Antoine Compagnon, în care, vorbind despre Roland Barthes (la centenarul naşterii), cunoscutul istoric şi teoretician francez reface propriul său traseu formator, investind în pagini emoţie, biografie, ironie, dar şi spirit critic. Ei bine, Gheorghe Crăciun mixează şi el aceste „ingrediente“ ale scrisului – mai puţin ironia, deloc specifică scriitorului ardelean, înlocuită, în schimb, cu altceva: o formă de fascinaţie – o spune tot el, în cazul lui Mircea Nedelciu – sau cel puţin de admiraţie, în ce-l priveşte pe Radu Petrescu, sentimente care îi situează pe cei doi scriitori atît de diferiţi pe acelaşi nivel de relevanţă în naraţiunea formatoare a lui Gheorghe Crăciun. Aş mai adăuga aici observaţia pe care o face Carmen Muşat în prefaţa ediţiei („Critică, ficţiune şi confesiune“), legată de calitatea literară, prozastică a acestui volum, ce capătă, prin vocaţia autorului, o coerenţă de ansamblu: „Iar modul în care Gheorghe Crăciun a trecut, în realizarea acestei cărţi, de la intenţia de a aduce laolaltă o serie de eseuri şi articole scrise de‑a lungul timpului la structura de triptic armonic de aici […] dovedeşte o dată în plus vocaţia irepresibilă de prozator a autorului“ (p. 14). Reunirea contrariilor – pe care le încarnează aceşti doi mari prozatori (şi vom vedea în ce sens) –, unitatea de ansamblu a construcţiei se datorează vocaţiei de prozator, dar, cred eu, şi acestei naraţiuni formatoare de care vorbeam mai sus. Volumul conţine articole eseistice despre Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu – grupate în două secţiuni distincte, „Racursiuri cu Radu Petrescu“, respectiv „Fotograme cu Mircea Nedelciu“ –, scrise în decurs de aproape două decenii, începînd cu anii ’80 şi pînă în anii 2000, ante- şi postdecembriste, aşadar, legate între ele prin secvenţe explicative (de context, de biografie) în italic, adăugate în momentul alcătuirii ansamblului, al construcţiei cărţii. Ediția de față a cărții lui Crăciun, îngrijită de Carmen Mușat și de Oana Crăciun (Carmen Mușat semnează și prefața, respectiv tabelul biobibliografic – alături de Oana Crăciun), conține, pe lîngă textul original, încă două secțiuni: o „Addenda“ (cu fotografii, facsimile și variante de text) și un „Dosar de receptare“ (articole despre carte apărute în presă între 2003 și 2007).
Literatura este biografie
Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)… vorbeşte despre literatură, dar şi despre viaţă şi biografie, despre felul în care literatura acestor doi prozatori îl formează decisiv pe Gheorghe Crăciun, despre felul în care ea se încrustează în temperamentul şi în „ADN-ul“ său de scriitor. Contrariile (întruchipate de cei doi) îl fascinează şi îl modelează în egală măsură pe scriitorul Gh. Crăciun (e vorba de sfîrşitul anilor ’70-începutul anilor ’80) – aşa cum ele reglează, adeseori, în extraliterar, viaţa individului. Interesant e că, de la un punct încolo, aceste contrarii se întîlnesc, Radu Petrescu se întîlneşte cu Mircea Nedelciu – în literatura pe care o practică, dar şi în viaţa reală, fiindcă Gh. Crăciun i-l prezintă lui Radu Petrescu pe tînărul său prieten şi coleg de facultate. Crăciun îl cunoaşte pe Radu Petrescu în 1978 (el urma să dispară subit, în 1982), cînd îl vizitează la Bucureşti, la recomandarea lui Horia Bernea (pe atunci era profesor la Tohan, unde înfiinţase „un cenaclu-laborator de creaţie“ pentru elevii săi şi venea să-i ceară părerea despre textele copiilor lui Radu Petrescu, care experimentase el însuşi în domeniu, ca profesor la Petriş şi Prundul Bîrgăului). În aceeaşi perioadă, Crăciun continua să frecventeze cenaclul optzecist „Junimea“ (condus de Ov. S. Crohmălniceanu), dar – recunoaşte el – a ţinut o vreme secret faptul că-l vizita pe Radu Petrescu. Atmosfera novatoare, tinerească, experimentală, provocatoare a cenaclului – în care Nedelciu strălucea în mod particular, ca lider informal al grupului bucureştean – nu se potrivea, în aparenţă, cu calmul politicos şi grav, uşor distant, al lui Radu Petrescu, prozator flaubertian, rafinat, fascinat de clasici şi trăind în recluziune în casa lui din Grădina Icoanei: „Radu Petrescu – scrie Crăciun – a fost unul dintre puţinii scriitori «bătrîni» care m-au încurajat în căutările mele, şi asta într‑o primă perioadă de experimentalism radical, în multe privinţe riscant. Îndemnurile de a continua ceea ce începusem veneau din partea unui prozator fascinat înainte de toate de clasici, cu o scriitură clasică, cu o cultură întemeiată pe marii autori renascentişti şi pe romancierii secolului al XIX-lea, aparent fără nici o legătură cu proza noastră de la sfîrşitul anilor ’70“ (p. 57). Să nu uităm, însă, contextul sociopolitic al acelor ani, dar şi izolarea în care trăia Radu Petrescu (era un marginal, un scriitor care nu publica, la fel ca şi ceilalţi tîrgovişteni, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa) – iar această marginalitate era, în fond, una comună cu aceea resimţită de tinerii optzecişti cenaclieri (dintre ei numai Nedelciu reuşise să-şi publice, în 1979, volumul de debut, Aventuri într‑o curte interioară – pe care Radu Petrescu îl citeşte, la recomandarea lui Crăciun). În plus, ceea ce îl atrage pe Crăciun la Radu Petrescu – în societatea închisă a comunismului (în care singura şansă a unui absolvent de Litere era să fie profesor la ţară) – este opţiunea de a-şi trăi viaţa ca/în literatură, „posibilitatea de a-şi transforma existenţa zilnică într-o istorie individuală simptomatică, fapt care mă atrăgea irezistibil, pentru că eu însumi ajunsesem să cred, pe vremea aceea, în posibilităţile prozei ca într-o şansă acordată biografismului“ (p. 57). Crăciun îl va vizita periodic (venind de la Braşov) pe Radu Petrescu, cu care poartă „nesfîrşite dezbateri“ şi polemici literare, fiind însoţit uneori de prietenii săi, Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu şi pictorul Ion Dumitriu. Eu văd în această atracţie a contrariilor vechea fascinaţie a conflictului dintre vechi şi nou, dintre clasic şi (post)modern, dintre efervescenţa nervoasă a textualistului Nedelciu (prozatorul cotidianului) şi aşezarea gravă, „înceată“, a flaubertianului Radu Petrescu (prozatorul ce iese din durata cotidiană, interesat de ordinea cosmică, a ideilor platoniciene). Cu temperamentul său de ardelean, Gheorghe Crăciun se plasează à mi-chemin între tradiţie (clasicism, trecut) şi inovaţie (experimentalism, prezent), aspirînd către „încetineala“ lui Radu Petrescu, către modul lui de a scrie „încet“, care-l fascinează. Iată un pasaj de mare frumusețe evocatoare și literară: „Lucrînd la această construcție, în care eu însumi am devenit un soi de personaj proustian, mi s-a întîmplat să mă întorc în tăcere […] la anii cînd eram încă un scriitor fără cărți și la derutele mele din acea perioadă, cînd am avut șansa de a-l cunoaște pe Radu Petrescu. M-a încercat de fiecare dată un frison de emoție. Acel timp mi-a rămas depozitat în memorie, învăluit într-o inexplicabilă anxietate. Încă îmi lepădam pieile. Știu că apoi m‑am trezit prins într-o aventură, nici astăzi încheiată, pornită în căutarea scrisului încet [s.a.]“ (p. 36).
Vocația prieteniei
În texte de la începutul anilor ’80 sau tîrzii, din anii 2000, Crăciun formulează – aşa cum se întîmplă şi în cazul lui Nedelciu – unele dintre cele mai pertinente, mai fine consideraţii despre cărţile lui Radu Petrescu, fie ele de ficţiune (romane ca Matei Iliescu, Ce se vede etc.) sau de eseistică (aşa cum e Meteorologia lecturii, o carte a unui rafinat cititor). Lucrul este valabil şi în cazul lui Nedelciu – volumul adună pagini dintre cele mai bune care s-au scris despre liderul generaţiei ’80, dispărut prematur în 1999 (sînt pagini la care am făcut adesea apel în cartea pe care i‑am consacrat-o lui Nedelciu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii, Tracus Arte, 2011; sînt, de altfel, lucruri pe care mi le-a spus şi personal, în discuţiile pe care le-am avut cu privire la Mircea Nedelciu). A se vedea texte precum „Un outsider al literarului“ (2001), „Meteorologie, arheologie și presiune subacvatică“ (2001) sau „Plimbări prin curtea interioară“ (2002). Dar menționez aici, în mod special, textul „Formula lui Orlando“ – inclus inițial în romanul Pupa russa (însoțit de o precizare), dar retras ulterior (cum scrie Carmen Mușat în nota de subsol) –, un text literar superb, în care evocarea lui Nedelciu se amestecă cu ficțiunea și cu reflecția despre propria sa interioritate, vorbind despre „omul interior“ (care e autorul acestui text) versus „omul exterior“, orientat către social, care era Nedelciu. Deși multe lucruri îi despart – Nedelciu este un prozator dinamic, al cotidianului, al camerei foto și al „transmisiunii directe“, în vreme ce Radu Petrescu este un scriitor livresc și pictural, atemporal și static –, Nedelciu se întîlnește, totuși, cu Radu Petrescu într-un punct important: explorarea convențiilor literare pînă la ultima lor limită – în cuvintele lui Crăciun, într-un text despre Radu Petrescu, din 1982: „Există un implacabil al creației care face din orice încercare de revoltă împotriva convențiilor date o formă de capitulare“ (p. 77).
Crăciun avea o vocaţie a prieteniei şi o putere de a se lăsa fascinat cu totul rare (Cioran făcea „exerciţii de admiraţie“ abia la bătrîneţe), care însă nu îi umbresc inteligenţa critică în eseurile pe care le consacră celor doi prieteni-mari scriitori. În orice caz, Crăciun ne arată, în această carte, că literatura şi critica sînt, în egală măsură, biografie, că teoria şi critica nu mai sînt – de pe vremea telquelismului şi a textualismului – exerciţiu rece, pur analitic, ci implică emoție, trăire afectivă.
Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu
Ediție îngrijită de Carmen Mușat și Oana Crăciun, prefață de Carmen Mușat, Editura
Polirom-Cartea Românească, 2016, 312 p.