Apariția în limba română a sintezei de istorie instituțională recentă a lui Jonathan Haslam, publicată abia în 2015, O nouă istorie a serviciilor secrete sovietice (traducere de Ioana Aneci, Editura Polirom, Iași, 2016, 310 p.), constituie un eveniment. Specialistul de la Princeton completează, la nivelul pe care i-l permit astăzi arhivele desecretizate ruse (și mai puțin cele occidentale, dacă se face abstracție de „desecretizările forțate“ via Wikileaks și Snowden). Inutil să mai spun că România, aflîndu-se în situația de satelit al URSS și de membră a Tratatului de la Varșovia, ceea ce se poate afla despre istoria KGB și a GRU, Securitatea română – atît cea de pînă la Ceaușescu, cît și cea din vremea lui –, a făcut parte din sistemul informativ patronat de Moscova. În consecință, chiar dacă românii nu au avut, neapărat, roluri hamletiene în avanscenă, evenimentele, deciziile, conduitele Serviciilor Secrete sovietice și ruse nu pot decît să ne intereseze în cel mai înalt grad; mai cu seamă că nu este vorba despre o lucrare propagandistică elaborată cu acoperire, dar cu binecuvîntarea lor, ci de o estimare americană survenită din lumea academică, presupusă a profesa o gîndire critică independentă și o metodologie științifică de acuratețe.
Exact în acest sens se și pronunță, de altfel, autorul, trecînd în revistă, în paginile de început ale cărții, mai multe principii, dar și obstacole sau avantaje ale unei asemenea cercetări. Vorbind, așadar, despre intenția lui de „a prezenta istoria serviciilor secrete sovietice în toate aspectele ei, atît tematic, cît și cronologic“, bazat pe cunoștințele existente, dar și cu completări proprii, autorul atrage atenția că „istoria nu înseamnă doar date, ci și perspectivă…“. Asupra acestui aspect am stăruit eu însumi, de multe ori, în articolele publicate la această rubrică, socotind că, în actuala etapă a dezvoltării istoriografiei noastre, profesioniștii români ai domeniului fac un caz adeseori excesiv din dezvăluirea și publicarea de noi și noi documente, discutînd prea puțin însă despre viziunea sau unghiul de vedere ale istoricului. Este purul adevăr, faptele se cuvin cernute prin sita criticii, iar aceasta devine relevantă în măsura în care coagulează totul într-o perspectivă coerentă și relevantă. Fără un asemenea tip de reflecție și de clarificare, ceea ce poate rezulta, după oricît de metodice restituiri documentare, vor fi numai contribuții, „materiale“ pentru uzul altor istorici, mai inteligenți, mai bine pregătiți și mai înzestrați.
Amintind pasager de dificultățile întîmpinate în cercetarea lui și de faptul că rușii au publicat și au dat acces liber la mai multe documente decît occidentalii, autorul notează amar că „doar cei mai naivi ar presupune că ceea ce a fost ascuns de noi cu atîta asiduitate este mai puțin important decît ceea ce a fost dezvăluit“. Este un gînd deplin rezonabil și un reper de bun-simț care arată cît de importantă poate fi, în evaluarea istoricului, estimarea proporțiilor – deci a cantitativului în cel mai larg sens cu putință – pentru a ști ce este și ce lipsește. Cu același prilej, Jonathan Haslam adaugă: „Un istoric cinstit al trecutului recent este astfel la mila celor aflați la putere – iar prioritățile lor nu sînt neapărat și prioritățile noastre [ale istoricilor – n.m.]“. Prin urmare, într-o măsură cel puțin la fel de mare ca în cazul jurnaliștilor, atitudinea politicienilor poate fi, cu destul temei, socotită mai degrabă necooperantă cu istoricii care, precum colegii lor din presă, scormonesc după adevăruri nu întotdeauna convenabile. Adaug la această constatare provenită din experiența directă a celui care o consemna doar că nici față de istoricii vizînd perioade mai îndepărtate de timp politicianul nu manifestă o bunăvoință prea subliniată, mai cu seamă dacă aceștia, pe baza cercetărilor lor, ajung la rezultate care contrazic discursul prin excelență propagandistic al oamenilor din politică. România face, din acest punct de vedere, o dezagreabilă notă aparte, în prezent asistînd la o resurecție a spiritului intolerant față de istoricii neobedienți. Nu sînt multe zile de cînd un personaj de relativ mare vizibilitate a scenei noastre publice se exprima la adresa unuia dintre istoricii noștri prolifici și novatori, Lucian Boia, într-o manieră arogantă, nepoliticoasă, brutală și intolerabilă. „Îl schimbi pe Mihai Viteazul cu Lucian Boia, trădător de neam?“. Sînt cuvinte grele, care răsună ca o palmă pe obrazul public al României, nu al istoricului. Cu acesta poți fi sau nu de acord, dar există o limită a agresivității polemice de care prea adeseori oamenii politici și administratorii reliefați din anonimat te miri cum și în ce împrejurări nu țin seama sau o încalcă nonșalant. Cu doar cincisprezece ani în urmă, tot în România, un șef de stat și prim-ministrul său acuzau autorii unor manuale de istorie tot de trădare națională. Între timp, acel fost șef de stat este adus în discuție, în fața unor instanțe, pentru crime numeroase în timpul Revoluției, iar fostul premier a suferit condamnări rușinoase pentru corupție. Oare cînd se va învăța și în discursul public din România măsura? Nu tot ceea ce nu ne place este trădare de țară și de popor…
Jonathan Haslam mai formulează o butadă: „Absența dovezilor nu este dovada absenței“. Nimic mai adevărat decît acest detaliu. Faptul că dovezile nu au fost încă scoase la iveală nu anulează existența unui anumit trecut, a anumitor fapte. În timp, acestea se pot dezvălui pe baza unei documentații mai mult sau mai puțin abundente. Dar nu tot ceea ce astăzi pare prea îndrăzneț sau improbabil se dovedește în timp astfel. Mai cu seamă în domenii de mare sensibilitate, precum diplomația, operațiunile militare, activitatea informativă (spionajul).
Să acordăm, așadar, mai mult credit priceperii și onestității istoricului, chiar și atunci cînd descoperirile lui ne incomodează. S-ar putea ca pe termen mediu și lung tocmai ele să confere credibilitate României atît în ochii românilor, cît și în cei ai străinilor.