Gheorghe Crăciun nu este doar un scriitor cu o acută conștiință teroretică a literaturii, ci este printre puținii noștri autori care au căutat, au găsit și au urmărit, în aproape toate scrierile lor, o idee centrală, o semnificație majoră a propriului act creator. Textele din cartea îngrijită de Oana Crăciun și de Carmen Mușat dezvăluie aceste reflecții devenite obsesive cu privire la ceea ce el însuși numea „savoarea și masochismul scrisului“: nevoia de a accede, înfruntînd „opacitatea limbajului“, la adevărata viață pe care o păstrează doar memoria trupului nostru. Profesiunea de credință a prozatorului brașovean se regăsește în rîndurile următoare: „proza nu se face cu mintea și cu judecata, ci cu fiziologia și cu subconștiința, cu ajutorul acelor fluxuri narative de imagini depozitate în unghii, în piele, în firele de păr, în sclipirea ochilor și în bătăile inimii, în timpane și în tendoane, în amintirile kinezice ale genunchilor și în porii de pe obraz“ (în primul eseu din carte, intitulat Ziua în care am început să scriu). Autorul a ajuns la convingerea – sau mai degrabă la intuiția profundă, intelectuală – că „adevărul limbajului e adevărul corpului și că adevărul acesta e o realitate evanescentă, incertă, inacceptabilă“. Prin „abisul scriiturii“ nu se poate naviga decît cu un „program de transformare a sensului brut în alt sens“, fără de care „realul ar rămîne pentru noi nu doar ininteligibil, ci și insuportabil“. Nu întîmplător, printre modelele sale recunoscute se află un mare poet‑prizonier al senzațiilor și al stărilor indicibile: George Bacovia. Cele mai reușite fragmente literare, de proză, ale lui Crăciun sînt construite la nivelul percepțiilor, senzațiilor, imaginilor care se vor încetinite, încremenite, pentru a putea fi transcrise în operă.
Unele inedite, altele publicate chiar în Observator cultural sau rescrieri/variante ale unor eseuri apărute în alte volume, toate extrase dintr-un folder numit Cărți în lucru din arhiva electronică, din computerul personal al prozatorului, cum aflăm din prefața scrisă de Carmen Mușat, textele acestui volum sînt diverse din punct de vedere al genezei: articole, pagini de jurnal, răspunsuri la anchete jurnalistice, memorabile portrete ale confraților din lumea literelor și a artelor plastice, autoficțiuni, un surprinzător poem. Puse laolaltă ca plăcile unui mozaic, acestea creează o imagine coerentă a preocupărilor, a convingerilor artistice și a sensibilității creatoare a lui Gheorghe Crăciun. În articolele și în răspunsurile la anchetele jurnalistice care vorbesc despre scris și despre relația cu lumea literară sau cu cititorii, pe teme precum „în ce măsură proiectele dumneavoastră țin cont de orizontul de așteptare al cititorului“, „cum ați debutat?“, „ce anume v‑ați autocenzura?“, „ce mai înseamnă azi optzecismul?“, „ce cărți nu citiți?“, „sînteți un scriitor cu metehne și tabieturi?“, „care a fost cea mai inedită reacție din partea unui cititor al cărților dvs.?“, autorul își exprimă opiniile cu o autenticitate și cu o seriozitate greu de egalat.
În afară de texte dedicate unor cărți – precum poezia lui Andrei Bodiu și Legături bolnăvicioase de Cecilia Ștefănescu – sau de fragmente autobiografice cu miză de eseu critic deschis către cele mai noi forme de expresie artistică, dovedind interesul permanent al generației sale către experiment – precum Ziduri, embleme, grafografii –, multe dintre articole sînt portrete emoționante și empatice ale colegilor din mediul literar-artistic: Ioan Flora, Vasile Andru, Mariana Marin, Horia Bernea, Costache Olăreanu – cum a trecut de la „domnule Olăreanu“ la „conu Costache“, Mircea Horia Simionescu – „sindromul mîinii tragice“ –, Mircea Nedelciu (în Bluza de scai și pulovărul gri de lînă), Gheorghe Ene, Livius Ciocârlie, Radu Cosașu, Radu G. Țeposu, Marin Gherasim – pentru care pictura este „una cosa mentale“ –, Vasile Tolan, Ion Dumitriu, Ovid S. Crohmălniceanu. Vizual și senzitiv, sentimental și reflexiv-lucid, prozatorul surprinde trăsăturile esențiale ale celor portretizați, mulți dintre ei prieteni din studenție. Scriind despre ei, Crăciun se caută pe sine, caută confirmări ale propriei viziuni, admiră cu sinceritate, descoperă afinități și acceptă cu interes diferențele de temperament sau de formație. Iată ce scrie despre Ioan Flora: „Ceea ce în vorbirea și în atitudinea prietenului meu părea să frizeze duritatea și machismul donjuanului cu mușchi de oțel se transforma pe hîrtie în senzitivitate frustă, directă, străină de orice sofisticare. […] Așa cum mi s-a întîmplat și cu Mircea Nedelciu, m-am simțit atras de el ca de un magnet […] Devenisem prietenul unui om care trăia pentru poezie, nutrit probabil de credința secretă că propriile sale limite de luciditate și de simțire sînt și limitele poeziei“. Trist și puțin patetic, despre Mariana Marin, la moartea acesteia: „Îi plăceau marginalii și declasații. Îi plăceau micile bucurii ale vieții. Îi plăcea să fie percepută ca o ființă ce refuză orice formă de supunere. Avea cercurile ei de prieteni unde își pierdea aiurea timpul la cîte un pahar de vorbă […] Între scriitoarele noastre, Madi a perceput ca nimeni alta amenințarea, teroarea, întunericul, frigul regimului comunist. N-a fost o revoltată pe față. Pur și simplu și-a lăsat să vorbească natura“.
Despre receptarea scriitorilor români în Occident scrie cu ocazia proiectului „Les Belles Étrangères“, din 2005, din care a făcut parte. Admite că programul este o ușă deschisă pentru construirea unor dialoguri între instituțiile culturale din Franța și literatura română, care poate demonstra că nu este dominată de complexe provinciale și mimetice. Firea pragmatică îl face să rămînă, însă, destul de sceptic cu privire la succesul de public al cărților românești, tocmai fiindcă este nevoie de eforturi mediatice, de promovare, susținute un timp îndelungat.
Poemul inedit reprodus în „Addenda“ volumului este o reluare „reflexiv-tranzitivă“, pe urma imagismului, a experimentelor sale literare și a căutărilor sale teoretice: „De acel deal m-am folosit spre a vedea/ cum înverzește iarba/ și puteam să consider că vîntul m-a însoțit acolo/ de vreme ce el a bătut în timpul mersului […]. Tălpile mele s-au folosit de drum/ pentru a obosi trupul de trup“.
Mi-amintesc că m-am revoltat, în timp ce lucram la Editura Paralela 45, că m-a pus să rescriu de cîteva ori un text de coperta a patra; i-am spus atunci redactorului-șef Gheorghe Crăciun, cu insolența tinereții, să compună unul drept model ca să văd de ce nu era bine – ceea ce, probabil, n-a făcut decît să-l amărască și mai tare. Rescrierea, am aflat mai tîrziu, era tocmai căutarea sensului adînc încifrat în memoria celulelor noastre.
Gheorghe CRĂCIUN
Imagini, litere și documente de călătorie
Ediție îngrijită de Carmen Mușat
și Oana Crăciun. Prefață de Carmen Mușat
Editura Polirom și Cartea Românească,
2016, 300 p.