Să (ne) tragem la sorți – că oricum nu contează…

…și alegerile, selectarea oamenilor, a temelor de discuție și mai ales a liniilor politice par a se face în altă parte: secret și în afară!

Observ, cu bucurie, că apar semne că s-ar relansa pretins defuncta, dezafectata, demodata, moarta și îngropata istoric pasiune a utopiilor politice reformatoare (că de revoluții ne‑am săturat, sînt în serie, la termen, și oricum au fost „externalizate“ tehnologic, în locul moralei, cf. Bruno Latour, dar nu numai, e tot mai evident), că, altfel spus, protestele tind să se transforme, firesc, în constituantă ad hoc, că există, cum ar spune Toni Negri, multă energie nu doar politică, ci re-constituantă (care merge mînă în mînă cu revoluția, dar trebuie să-i succeadă imediat).

Astfel, am putut citi zilele astea, via un teribil articol al Alinei Mungiu‑Pippidi de pe România curată, următorul pasaj: „Nu ar fi mai corect un parlament format din 20 de milioane care să voteze, dupa caz, legile care îi interesează, iar unde nu sînt interesați să poată exista acordul tacit pentru majoritatea votantă? Cum ar fi posibil? Păi printr-o aplicație, un fel de Sfatul Țării virtual, un facebook legislativ, unde toți am avea conturi virtuale, chei electronice de identificare și forumuri de susținere, dezbatere și analize. Bine, dar ceilalți? Ceilalți care nu au calculator sau nu vor să își facă acest cont? Ei bine, ei rămîn reprezentați de «parlamentari». Ar trebui sa fie un drept delegarea votului, nu o obligație. Cine vrea merge la vot, își deleagă reprezentantul cu riscul ca acesta să voteze exact pe dos decît a promis în campanie sau să-l fure protejat de consecințe. Cei care au votat un mandat de parlamentar își pierd dreptul de a primi user în cel virtual. Așa legile se vor vota nu prin număr de voturi de parlamentar, ci prin număr de voturi simple, iar fiecare parlamentar votează cu mandatul zecilor de mii de voturi cu care a fost mandatat“.

Deci, dacă tot există această energie, dacă tot se redeschide piața la proiecte meta-politice, revin și eu cu o propunere puțin mai veche, dar congruentă cu noua situație, pe care însă nu face decît s-o radicalizeze, s-o adîncească democratic în direcția unuia dintre principalele conținuturi refulate ale democrației reprezentative (alături de ideea monarhică): tragerea la sorți. Altfel spus: toată lumea la putere, pe rînd și prin obligație.

Dacă tot jurăm pe tehnologie, aceasta ar putea suplini ceea ce, pînă acum, în comentariile tuturor exegeților, constituia marele avantaj al acestei idei grecești: scara, creșterea în dimensiuni și complexitate a societăților moderne în comparație cu cea ateniană.

Deci: Să-i tragem la sorţi + mandate de probă!

Ceea ce urmează reprezintă o provocare, dar una extrem de serioasă, care sper, deci, să provoace răcnete, durere, hohote, plescăituri, stupefacţie (nu atît în ceea ce priveşte ideea ca atare, care circulă, pe ici, pe colo, ci mai ales în privința posibilității transpunerii ei în realitate). Reacţii, evident, cel puţin într-o primă etapă, de respingere, de refuz: imunitare, omnisciente, suficiente. Bubiţe pe piele, pe limbă. Mîncărimi. Enervare. Ricanare. Ochi daţi peste cap. Bla‑bla. Dar democraţia e şi „vorbărie“: logo-craţie.

O mare, enormă idee bîntuie, timid încă, marginal, subteran chiar, anumite cercetări actuale din teoria democraţiei. O voi enunţa brutal, barbar, vandal, fără nici un fel de menajamente „academice“, de „ştiinţă politică“, deo­camdată – pentru a o supune dezbaterii.

În mare şi foarte preliminar spus, această idee ar putea fi formulată cam aşa: să nu ne mai alegem reprezentanţii, ci să-i tragem la sorţi.

Nu pe toţi, evident, nu la orice nivel, evident, nu oricum, evident.

Dar, pentru a funcţiona şi pentru a fi trăită, pentru a fi refuncţionalizată şi, de fapt, relansată istoric, democraţia trebuie nu doar deplasată dinspre „orgasmul“ alegerilor, adică din­spre pragul, dinspre cadrul exercitării politicii democratice – tot mai uşor de manipulat, de trecut, de smuls prin mijloace ne-politice sau marginal politice, de pur marketing, care, orice-ar spune unii sau alţii, nu are ce căuta în politică sau, măcar, în centrul politicii –, spre miezul ei efectiv, ci şi complicată, rafinată, ritualizată, „civilizată“ (în sensul de a fi redată cetăţii).

Democraţia trebuie re-centrată, căci s-a auto-marginalizat, des-centrîndu-se.

De douăzeci de ani tot aud, referitor la partide şi la preşedinţi: „Bine, îl dăm jos pe X, pleacă Y de la putere! Dar pe cine punem în loc, cine să vină în loc?“.

Răspuns: toţi, pe rînd. Cum se şi întîmplă, de fapt, dar nedeclarat, prin „alegeri“.

Nu avem pe cine alege? O întreagă „clasă politică“ (ajunsă, din păcate, mai mult o crasă politică), mai mult sau mai puţin omogenă, otova, puţin diferenţiată moral şi ca nivel de cunoştinţe, ne stă la dispoziţie!

Să nu mai alegem, deci, ci să tragem la sorţi.

Să nu mai băgăm votul, pe noi înşine, în „cutia neagră“ a urnei, ci să-i extragem pe ei din „pălărie“ – explicitînd aspectul spectacular de „scamatorie“ al reînnoirii puterii.

Tragerea la sorţi în locul alegerii reprezentanţilor, a puterii e miezul, dar nu e totul. Procesul democraţiei continue ar urma să aibă patru (4) mari etape.

ETAPA I: înainte de tragerea la sorţi, în locul campaniei electorale şi pe post de campanie electorală, ar trebui organizată public calificarea, nominalizările, stabilirea lotului de „extractibili“. Cît mai mulţi, dar eligibili pe criterii clare, media urmînd să asigure (fără spectacularizări şi speculări ieftine) interviurile publice de calificare.

ETAPA a II-a: cu mare fast public, ca la loto (şi cu ajutorul Loteriei Române, fireşte), tragerea la sorţi. În locul „serii alegerilor“ – şi cu mai puţină beţie.

ETAPA a III-a: la fel de importantă ca şi comutarea alegerilor cu tragerea la sorţi: un mandat de probă, ca la angajare într-o firmă, de 6‑8 luni, cel mult un an, pentru a se putea constata, cu posibilitate de revocare însă, seriozitatea şi determinarea candidatului. Pentru că prea a devenit cucerirea puterii prin mijloace electorale un fel de înscăunare monarhică, cu Curte, serai etc., tot tacîmul.

ETAPA a IV-a: după mandatul de probă, de cel mult un an, validarea şi definitivarea noii puteri, pentru un mandat de încă 4 ani, care să poată fi însă oricînd întrerupt, prin mijloace colective, consensuale, complicate.

Am preluat din democraţie doar formalismul şi derivele. Nu şi etosul, adică habitusul democratic, reflexele deliberativ-decizionale. Noi nu trăim democratic pentru că nu trăim democraţia. Nu ştiu cine trăieşte efectiv democratic, democraţia, cine simte democraţia (pe propria piele, exterioară şi, mai ales, interioară: a obrazului şi a creierului) în România!

În România, dar nu numai, democraţia s-a dezechilibrat: este tot mai abuzată de unii, puţini, şi tot mai neefectuată de către alţii, cei mai mulţi.

Democraţia are nevoie de o revoluţie, dar de una cu adevărat democratică.

Aştept discuţii docte, documentate, constituţionale, cu adevărat filozofice, adică deschise şi curajoase, libere, responsabile (a fi responsabil în a îndrăzni libertatea).

Democraţia este de domeniul discuţiei, adică inclusiv ca obiect.

Invit, altfel spus, la o revizitare a Greciei politice, dar în locurile ei mai secrete, mult timp ocultate de „turismul“ vulgatei politico-academice.

Democrația e muncă, democrația trebuie înțeleasă ca muncă, nu doar ca timp liber și în timpul liber: nu-i putem contra substanțial pe cei care „fură noaptea, ca hoții“, denunțîndu-i doar seara, prin reuniuni la Șosea.

La muncă, deci! Full-time pentru toată lumea o parte din an.