Punguţa cu doi bani

Sigur, sînt conştientă că mă puteţi considera ridicolă. La vîrsta mea, această implicare pasională în luptele politice care erodează ţara sau, dimpotrivă, o trezesc, avînd drept scop un „viitor luminos“, evident că e suspectă la o poetă de 86 de ani. Risc zilnic să fac un infarct privind la televizor. Nu înţeleg cum pot fi unii compatrioţi de-ai mei atît de creduli şi uşor de cumpărat pe mult
mai puţin decît pe „30 de arginţi“ sau pe-o „punguţă cu doi bani“. Nu înţeleg nici cum eu, care mă apropii de vîrsta domnului Şora, exemplarul nostru Centenar, care n-a fost uitat de tineri, mă situez de partea celor din Piaţa Victoriei, şi nu de partea „bătrînilor desconsideraţi“ certaţi cu Cotrocenii? Locatarul Palatului le-a întins şi lor mîna, dar ei i-au arătat pumnul, cerînd ritos descăunarea preşedintelui, care i-ar dezbina pe tineri de bătrîni, pe fii de părinţii lor. Nu mai e nici un secret a cui frustrare a declanşat riposta „sudiştilor“. Evident, pentru el, lumea-i o minte bolnavă care-şi clamează cu cinism „drepturile“. Pentru acest satrap modern, care ar fi în stare să dea foc Capitalei, în locul „Romei“ – unde nu se simte destul de confortabil – , fiindcă nu mai suportă „umilinţa“ de a fi al patrulea om în stat (ca Zgonea), cînd menirea lui e să fie „primul“. Dacă pînă şi Trump a reuşit, el de ce să nu poată! Parcă-l aud, „Neamţul să se care în ţara lui, tronul mi se cuvine mie!“. Oare şi pe vremea lui Carol I să fi existat atîtea minţi bolnave în blînda şi supusa noastră ţară, unde „capul ce se pleacă sabia nu-l taie“?