Academicienii ar trebui să-şi retragă Apelul

Cîţiva academicieni semnatari ai Apelului din 8 februarie au dorit să-și apere demersul. Chiar în Observator cultural, Mircea Martin a precizat motivaţia lui personală: sentimentul unor fapte „din interior“ care afectează integritatea și securitatea țării, începînd cu vînzarea resurselor naţionale. Contextul ar explica punerea Apelului adresat poporului și Statului român sub titlul „identităţii“, al „suveranităţii“ şi al „unităţii naţionale“. În lunarul Contemporanul, iniţiatorii textului, academicienii Victor Voicu, Ioan-Aurel Pop şi Gheorghe Păun, au făcut cîteva declaraţii contrazise de conţinutul Apelului: „nu susţinem un «naţionalism» xenofob sau mesianic“; „aderarea la valorile Uniunii Europene şi ale NATO le considerăm de la sine înţelese“. Au fost adăugate sau întărite temele îngrijorării: de la nerespectarea ortografiei oficiale la batjocorirea religiei. Constituţia ar interzice autonomiile pe criterii etnice și tot mai mulţi preşedinţi de state ar ameninţa zona noastră direct.

La emisiunea „Realitatea românească“ (difuzată de Realitatea TV) din 18 februarie, academicienii Victor Voicu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Gheorghe Păun au vorbit despre degradarea învăţămîntului, subfinanţarea cercetării, dispariţia satului românesc din perspectiva „matricei identitare“. Comună tuturor intervenţiilor este indignarea față de vînzarea pămîntului românesc care, susțin autorii, nu se întîmplă în nici o ţară din Europa. (În Franța, Italia pot fi găsite de vînzare sate întregi, părăsite.) Toţi academicienii care au intrat în polemică au deplîns lipsa de bună‑credinţă a contestatarilor, eventual, robespierrismul unor critici.

Despre suveranitate, identitate şi unitate naţională cu competență

Da, sînt de dorit apeluri ale academicienilor. Nu inițiativa ca atare a motivat criticile, ci lipsa competenţei în chestiunile despre care s-au exprimat. Suveranitatea reprezintă un set de atribute ale Statului compatibile cu dreptul internaţional. Şi cum dreptul internaţional la care am aderat este amplu, incluzînd dreptul structurilor regionale (precum UE) şi de apărare (cazul NATO), avem a exercita suveranitatea în avantajul Statului şi al partenerilor cu care ne-am asociat în acele chestiuni care nu intră în conflict cu obligațiile. Cum să aparții unei „organizaţii a liberei circulaţii a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi capitalurilor“ (cazul UE), fără să accepţi şi să practici libera circulaţie a acestora? Suveranitatea tip „teritoriu intangibil“ reflectă o înțelegere primitivă a raporturilor internaționale. Dacă autorităţile unui stat iniţiază acţiuni genocidare sau epurare etnică, atunci riscă să se confrunte cu armate străine chiar pe teritoriul lor, cum s-a întîmplat cu Serbia, în anul 1999. Este consecința dreptului internaţional.

Dar „la tine acasă“ pot intra nu doar soldați. Dacă piaţa imobiliară din SUA se clatină, criza trece graniţa, chiar de-ai face un zid de beton. Bunăstarea internă nu se obține prin autarhie – o politică catastrofală –, ci prin inteligentă cooperare la nivel regional și global. Sînt niște banalități, dar iată, este nevoie să le reamintim.

Şi patriotismul depăşeşte graniţele şi identităţile

Ce înseamnă patriotism, în lumea de azi, şi cum se confirmă el? Este oare o dovadă a patriotismului să deplîngi, într-o declaraţie, tăierea pădurilor româneşti? Programul de punere la pămînt a pădurilor a început în anii `90. Ani la rînd s-au luptat ecologişti inimoşi pentru ca Parlamentul să nu relaxeze condiţiile de defrișare. Academia nu a scos atunci o vorbă faţă de politica distructivă a FSN/PDSR, deşi poate cuvîntul ei, în acel context, ar fi contat. Astăzi, militanţii de la Agent Green, WWF, împreună cu cei de la România Curată, au reuşit să determine Certificatorul Forest Stewardship Council (FSC) să anuleze certificarea lemnului procesat de grupul austriac Schweighofer. Să fie străinii din grupul celor 250.000 de cetățeni care au semnat petiţia către FSC patrioţi români, întrucît s-au implicat într-o acţiune care serveşte interesului naţional al României? Să exprime oare Comitetul Helsinki olandez, care a susţinut la mijlocul anilor ’90, la noi, prima reformă a sistemului penitenciar (pînă atunci, un sistem de lagăre cu o cultură instituţională inumană) un „spirit naţional românesc“? Să îl numim pe George Soros „cel mai mare patriot român“, întrucît a plătit zeci de milioane de dolari americani pentru susținerea statului de drept în România, pentru ca femeile să nu fie abuzate, copiii să fie protejați, iar românii, maghiarii și romii să se cunoască mai bine?

Toate cele enumerate servesc interesului naţional, totuşi nu sînt expresia unui „patriotism românesc”. Consumul de voinţă şi de efort vorbeşte despre solidarizarea unor oameni de cetățenii diverse în jurul unei înţelegeri a binelui care înfruntă răul oriunde s-ar manifesta. Şi în România. Succesul solidarizării internaţionale în jurul unor valori şi practici cu valoare general umană a fost uşurat considerabil de globalism. Or, Apelul academicienilor găseşte că „patriotismul“ ar consta în a veghea şi pedepsi „diversiunile la adresa identităţii naţionale“. Genul proxim al acestei idei de patriotism este „suveranitatea democratică“ a lui Surkov (Putin etc.), în numele căreia azi poţi bate femeile în Rusia fără să fii pedepsit, poţi pune mulţimea să le linşeze pe cîntăreţele de la Pussy Riot şi îi poţi trimite în spatele gratiilor pe „sectanţi“.

Apelul la un patriotism fondat pe împotrivirea faţă de străinii amenințători (occidentalii, sugerează textul) susține comentariul unui ziarist (Sabin Gherman): „Să fii patriot e cel mai ușor lucru în România“; „Să vorbești de­spre spaime e, iarăși, confortabil și rentabil“.

Unitate şi identitate

Şi despre unitatea naţională este de dorit să vorbească academicienii. Dar nu în viziunea din altă epocă a Partidului Unităţii Naţionale a Românilor: realizarea monolitului naţional a cărui contestare ar însemna diversiune şi agresiune la adresa identităţii româneşti – grabnic de contracarat şi pedepsit. Drept „construct politic“, ideea lucidă a unei unităţi naţionale reflectă aspiraţia la o guvernare care să reflecte interesul tuturor. Ea cere să se iasă în întîmpinarea diversităţii, identitare sau fireşti, a ideilor, şi nu în înfruntarea acesteia. Necesitatea de a reflecta la unitatea naţională provine în particular din faptul că România este o lume fracturată. O lume în care stau alături foste victime sărace şi opulenţi foşti opresori; unde mase de analfabeţi funcţionali împart decizia socială cu elite care oricînd pot preda în Occident; o lume în care polarizarea socială creşte, în loc să scadă.

La aceste exemple de fracturi, marea temă a unităţii naţionale o are de adăugat pe cea a diferenţelor etnice. De unitate naţională ține găsirea unor politici de integrare autentică a romilor – uriaş de dificilă din cauze care vin din ambele părţi ale baricadei. Şi în sfîrşit, rămîne marea nevoie de a reconcilia o minoritate maghiară cu o cultură a traumei identitare recente şi una a majorităţii cu o realitate, dar şi cu o mitologie a unei traume mai vechi. Celebrarea a 100 de ani de la întemeierea României Mari pe care o invocă academicienii ar fi o ocazie rară – căci nu vor mai fi alţi „100 de ani“ – de a da o nouă şansă reconcilierii simbolice. O altă mare şansă, revoluţia, a fost repede înăbuşită.

Recunoaşterea autonomiei Ţinutului Secuiesc, cerută de întreaga populaţie maghiară, corespunde integral spiritului Decla­raţiei de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. Refuzarea ei nu are nici o justificare raţională. Este antimaghiarism. Solicitarea de a criminaliza chiar şi cererea autonomiei a fost făcută de-a lungul timpului de SRI şi de comisiile parlamentare de control al serviciilor de informații românești. Iată-l reluat acum în argumentarea lui Ioan‑Aurel Pop. Conform lui, o asemenea creaţie este anticonstituţională. Un academician, de orice specialitate ar fi, și cu atît mai mult un om care conduce o instituție ar trebui să facă diferenţa între acte anticonstituţionale şi acte care nu se acomodează cadrului constituţional existent. Pe logica rectorului de la Universitatea Babeș-Bolyai, iniţiatorii amendărilor constituţionale din 2003 ar fi trebuit sa ajungă în puşcărie, căci, desigur, noutăţile propuse nu existau în legea fundamentală adoptată în decembrie 1991.

Dacă academicienii vor insista să întîmpine Unirea ca pe un moment al victoriei asupra maghiarimii, şi vor reuşi, împreună cu alţii, ei vor transforma celebrarea într-un eveniment al rușinii. Va fi o adevărată crimă, căci natura unui asemenea act este de a nega și de a umili. Vor aliena încă şi mai mult o parte importantă a populaţiei României și vor legitima acea mişcare zănatecă a unor tineri maghiari care se uită spre viitor gîndind că dreptatea naţională în Europa ar însemna o nouă schimbare a graniţelor.

Un discurs al catastrofei și al lamentării

În locul unui Apel scris cu luciditate şi respect faţă de date, academicienii ne-au oferit un discurs al catastrofismului și al lamentărilor, argumentat pe nimic. Conform lor, viitorul este sabotat, generaţiile care vin după noi sînt dezmoştenite, unităţile economice au fost înstrăinate sau falimentate, învăţămîntul şi sistemul sanitar sînt degradate. Susţineri jurnalistice, locuri comune conectate la un limbaj conspiraţionist care oboseşte de ani de zile inima şi mintea concetăţenilor. Sigur, multe lucruri merg prost în Romania. Dar în anul 2016, ţara ajunsese la un PIB cu mult mai mare decît cel din 1989, realizat cu 4 milioane de lucrători, în loc de 8 milioane, lucrînd 5 zile pe săptămînă – nu 6. Industria cea deplînsă produce mai mult şi exportă mult mai mult decît în anii `90, iar ponderea ei în economie este peste media UE. România a recuperat jumătate din decalajul pe care îl avea faţă de Uniunea Europeană în anii `90.

Pentru completare, amintesc faptul că România a intrat în UE cu 47% din populație trăind în sărăcie (după un indicator cumu­lativ). În 2015, proporţia scăzuse la 37.3%. Pentru românii de peste 65 de ani, cifra fusese de aproape 58%. În 2015, coborîse la 33%.

România este într-adevăr ameninţată, dar nu de globalism şi corectitudine politică, ci de modificările geopolitice din Sud-Estul Europei. Rusia a demonstrat că are planul să controleze statele din vecinătatea sa şi că nu se va sfii să folosească agresiunea militară şi subversiunile: intimidare, război informatic, coruperea elitelor politice. Erodarea încrederii în UE, recrudescenţa naţionalismelor şi populismelor, care ating toate statele de pe frontiera României, alimentează puterea regimului lui Putin. Or, ce era mai mobilizator decît chemarea la acea unitate naţională necesară ca ţara să devină ceea ce i-ar putea fi aspiraţia, dacă ne luăm după populaţie şi resurse: cea mai puternică ţară din zona (lărgită) a Balcanilor, cu o stabilitate democratică care să demonstreze vecinilor că valorile occidentale se dovedesc funcţionale?

Dorim ca academicienii şi instituţia lor să-și facă simțită prezența în societate. Dar prin apeluri și acțiuni informate, cu judecăţi competente, privind spre viitor. Academicienii sînt gînditorii esențiali sau artiştii importanţi ai domeniilor lor. Dar și ei, ca noi toți ceilalți, pot greși cînd trec peste teritoriul de competență. Textul lor exprimă lipsa gravă a culturii politice. Nici intervențiile ulterioare, de susținere a demersului, nu au arătat mai mult. (Gheorghe Păun, un matematician remarcabil, promova la emisiunea de la Realitatea TV obositul scenariu al Marilor Puteri unite să comploteze împotriva României.) Singurul lucru onorabil pe care academicienii îl mai pot face este să retragă acel text care face rău atmosferei publice.

În locul unui proiect de țară luminos și însuflețitor, academicienii ne-au propus unul chemînd la respingerea investițiilor străine în resursele românești și la vînarea și pedepsirea „atacurilor la adresa identității naționale“. Asemenea opțiuni și chiar frazări explică de ce am afirmat, într-un număr anterior al Observatorului cultural, că textul Apelului (conceput de Ioan‑Aurel Pop) ne propune o viziune despre lume ciudat de asemănătoare cu filozofia ceauşistă. Cine doreș­te să verifice afirmaţia nu are nevoie să caute texte de dinainte de 1989. Poate să citească articolele şi cărţile generalilor Aurel Rogojan şi Vasile Maierean, ajutoarele de altădată ale Şefului Securităţii, Iulian Vlad. Sau să urmărească, eventual, conferinţele la care acești autentici reprezentați ai defunctului regim fac săli pline – una oferită lor la Timişoara chiar de Academia Română.