Restanțe la citit

Efervescența editurilor de a scoate fel de fel de cărţi „savuroase“ depășește puterea mea de a citi. Și uneori de a comenta. Așa că, pe lîngă relecturile de plăcere – de unde timp pentru ele?! (mereu îmi aduc aminte de o confesiune a regretatului Alexandru Paleologu, care spunea că, de la o anumită vîrstă, nu mai citești cărți noi, doar recitești…) –, se adună destule volume cărora, dincolo de voința și de putința mea, le vine rîndul, în însemnările mele, cu multe amînări. Și chiar e păcat! Uneori se întîmplă ca anumite volume (de exemplu, Din Bucureștii trăsurilor cu cai, a lui Paul Emil Miclescu, Editura Vremea, 2007) să se rătăcească în mormanele de cărți pe care le mut de colo-colo, din lipsă de spațiu. Alteori, ele revin pe ecranul unei actualități aflate într-o veșnică mișcare.

Haruki Murakami (născut în 1949) este un scriitor japonez cu o bună cotă internațională. Cu o bibliografie bine garnisită cu volume de proză, cu o grămadă de premii literare japoneze (Gunzo, Noda, Tanizaki, dar nu și faimosul Akutagawa, despre care scrie cu umor), constant nominalizat pentru Premiul Nobel, Haruki Murakami beneficiază, în România, de o generoasă serie de autor. Dacă am numărat bine, sînt 19 titluri ce apar pe spatele celei de-a doua coperte a volumului Meseria de romancier (Editura Polirom, 2016, traducere din japoneză și note de Andreea Sion). Este a doua carte a lui Haruki Murakami pe care o citesc, după povestirile, foarte bune, aș zice, din Bărbați fără femei (Editura Polirom, 2014, traducere de Iuliana și Florin Oprina) – volume care mă fac să regret că l-am descoperit cu întîrziere pe acest autor. Nu ar fi primul. Așa mi s-a întîmplat şi cu Bolaño, Roberto Artl sau Mihail Șîșkin. Meseria de romancier este o mărturie/confesiune/spove­danie – fără patetismele pe care le presupune gestul în varianta rusească – a unui profesionist al scrisului, a unui truditor, meseriaș onest, profund implicat în viața de zi cu zi a literaturii: să citești, să-ţi scrii propriile cărţi sau să le comentezi pe ale altora; nu în ultimul rînd, să traduci. Și să mai și întreții o familie, pe de altă parte…

Murakami este cel care l-a tradus pe Raymond Carver în Japonia și i-a reprezentat interesele, ceea ce spune de la început pe ce picior dansăm. Colaborările la The New Yorker l-au impus și pe piața americană, unde, din romanul său Norwegian Wood – un titlu extras din repertoriul formației The Beatles – s‑au vîndut mai bine de două milioane de exemplare. Ceea ce, chiar și pentru piața americană, este ceva foarte special. Ce ne mai povestește Murakami în acest volum apărut inițial în 2015, în limba japoneză? Despre experiențe sale legate de scris şi de propriul drum, nu ușor, despre premiile literare (de care deja am pomenit), despre școală, de­spre prietenii și simpatii literare, despre cum scrie el. Tonul e firesc, nimic nu i se pare lui Haruki Murakami ieșit din comun, viața lui, ca și scrisul, de altfel, e ca valurile, ca marea infinită ce înconjoară Japonia din toate părțile. Acest scriitor este, se ştie, un mare iubitor de jazz şi un asiduu frecventator al literaturii americane, traducător (precum Pavese) din autori americani ca F. Scott Fitzgerald, Truman Capote, Raymond Carver, John Irving.

Murakami spune totul despre el și despre această carte, într-o succintă Postfață: „Am avut de mult intenția de a relata, într-o formă organizată, felul în care scriu și condițiile în care am continuat să profesez, ca romancier. […] Subiectul cărții de față nu mi-a fost propus de vreo editură și n-am scris ca urmare a unei comenzi de lucru, ci m-am apucat să scriu spontan, pentru mine“. Simplu, clar, fără orgolii și vanități, fără resentimente, fără mari ambiții. Un om care-și iubește meseria, un om care-și respectă meseria, parcă aș spune, iar, cu trimitere la Pavese, și la Meseria de a trăi. „Nu-mi dau seama cît de util poate fi un astfel de text foarte personal (care este mai degrabă descrierea unui proces mental subiectiv, decît un mesaj), dar m-aș bucura din tot sufletul să vă fie de folos, oricît de puțin, în viața reală“, notează senin, în iunie 2015, Haruki Murakami. Thank you!

Mario Vargas Llosa este, fără nici un dubiu, un autor prestigios. Avînd în palmares Premiul Nobel obţinut în 2010, ar fi putut să „ardă gazul“/să „frece menta“ (două expresii românești pline de culoare) pe culmile gloriei, fiind general recunoscut drept una dintre marile figuri literar-intelectaule ale secolului XX. Doar că scriitorul dinlăuntrul lui Vargas Llosa nu i-a dat pace. Nu avea nevoie nici de bani, nici de onoruri academice, nici de noi traduceri în te miri ce limbi exotice; pur și simplu, a simțit nevoia să scrie. Să mai scrie. Dacă amintim cărțile lui Llosa apărute după 2010, avem mari surprize. Ultima dintre ele: romanul Cinci colțuri (Editura Humanitas Fiction, 2016, traducerea – curată și fluentă – din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari), garnisit cu toate ingredientele marii proze. Un fundal social-politic bine articulat, personaje absolut remarcabile, bine conturate și extrem de vii, fie că sînt de prim-plan sau de plan secund, acțiune, suspans – povestea a două perechi de „burjui“ din înalta societate peruană, bine condusă printre mizeriile unui șantaj de presă, cu multe picanterii; și am lăsat special la urmă ceea ce mi se pare cel mai tare aspect: avem un roman erotic de toată frumusețea. Nu pasajele despre viața cotidiană din Lima sînt cele care atrag cel mai mult, ci acelea care se consumă în bine înzestratele dormitoare din Lima sau din Miami, unde se consume uneori ceva simpa între patru (nu doi sau trei – variante „“…) actanţi amoroşi. Nimic vulgar, cum vedem mereu în prozele şi în filmele românești, nimic în plus sau în minus. Dozajul e perfect pentru tot ceea ce se întîmplă. Politic, social, jurnalistic – două figuri de gazetari de scandal absolut de neuitat – și, nu în ultimul rînd, erotic. Gheara leului care a scris Mătușa Julia și condeierul, Elogiu mamei vitrege și Sărbătoare Ţapului se vede şi în romanul Cinci colțuri – numele unui cartier din Lima –, care confirmă faptul că marii prozatori au doar zile de naștere. Un sincer „Bravo!“ lui Mario Vargas Llosa. Poate-i transmite Norman Manea.

Istoricul Filip-Lucian Iorga face o incursiune în istoria elitelor românești, din arhive, jurnale, colecții foto, documente de familie inedite (nu puține!) rezultînd o vastă panoramă a lumii românești în întregul ei. Autorul a inițiat și coordonează eficient și cu folos colecția „Istorie cu blazon“, în cadrul căreia au apărut deja multe titluri foarte interesante – cum este și acest volum cu titlu de album de familie – căci asta și este, un uriaș și extrem de bine documentat album de familie –, Un cîntec de lebădă. Vlăstare boierești în Primul Război Mondial (Editura Corint, 2016, cu o elegantă prefață – intitulată „Datorii și drepturi“ – aparținîndu-i unui distins intelectual de veche viță boierească, Ștefan S. Gorovei). Pretextul acestei incursiuni într-un sui generis Almanah Gotha românesc este Primul Război Mondial. Și, implicit, participarea bărbaților din Vechiul Regat la Marele Război din care s-a născut România Mare. Cu femeile și copiii care populează zecile de mici portrete, de boieri mari și mici, de familii oricum numeroase. Pe atunci durata vieţii era, evident, mai mică, dar e limpede că erau mai mulți copii în fiecare familie. Istoriile acestor familii sînt adunate cu sîrg de Filip-Lucian Iorga, care asamblează secvențe și crîmpeie din mărturii edite, dar care au circulat puțin, ori inedite, pitite prin scrinuri sau biblioteci vechi, precum şi mărturii orale, neezitînd să stea de vorbă cu te miri ce personalitate (precum Barbu Brezianu), în măsură să-i transmită lucruri ce n-au mai fost anterior consemnate. Numele pomenite în carte sînt prestigioase, multe dintre ele fiind și nume de străzi sau chiar numele unor oameni cărora li s-au înălţat monumente, în piatră sau în bronz. Găsim aici şi două cazuri de lașitate și trădare, sancționate sever de societate. O poveste tragică de antisemitism, cu un socialist evreu, un jurnalist, Max Wexler, împușcat abuziv, arbitrar și nedrept de către un ofițer român, care apoi a regretat o viață întreagă gestul. Subiect de film – viața și moartea lui Max Wexler, ca și a ofițerului care a executat un ordin verbal fără să aibă nimic scris. Cartea e plină de povești – şi de date, cifre, nume, localități etc. – care mai de care mai miezoase și mai interesante, bune pentru a fi citite la gura sobei. Dar dacă vine primăvara, cred că această splendidă evocare a unei lumi, pe care Filip-Lucian Iorga ne-o prezintă în toată splendoarea ei, ar putea fi citită și pe terasa unei case de la țară, undeva departe de tumultul marilor orașe.

Au și cărțile soarta lor, ca și oamenii. Am tot amînat să scriu despre acest volum – hazardul… sau cine să fie de vină?! –, aşa încît iată că îl comentez în prag de 1 Martie și de 8 Martie. Cînd toată suflarea românească de ambe sexe, cu mic, cu mare, îşi îndreaptă gîndurile către dragile femei din imediata apropiere. Un neașteptat elogiu îl aduce femeilor din lumea jazzului Alexandru Șipa. Cunoscutul muzicolog, comentator și promotor de jazz (şi, nu în ultimul rînd, bun prieten de familie) m-a tot bătut la cap cu asta, cu tenacitatea cu care strămoșii lui ardeleni strigau „Noi vrem pămînt!“: „Jazz, jazz, jazz…“, pînă cînd, într-o bună zi, am zis: „Fie!“. Alexandru Șipa ne oferă un volum bine garnisit cu fel de fel de mărturii și fotografii ale unor mari muzicieni, de ieri și de azi, multe din arhiva sa personală: Ladies in Jazz. Eseuri și gînduri răzlețe (Editura Tracus Arte, 2016), în care găsim diferite confesiuni, impresii, gînduri răzlețe, of course, mici portrete, ba chiar și un poem (al lui Virgil Mihaiu, fost director ICR Lisabona – la chestii din astea din afara jazzului mă pricep și eu…), amintiri din Radio și Televiziune sau de la festivalurile de jazz de pe la noi. (Nu am ajuns niciodată pe la Sibiu sau, mai nou, la Gărîna, jazzul e pentru mine ca o iubire fără contur, dar pe la niște concerte la București tot am ajuns.) Tonul e colocvial, iar atmosfera, relaxată și mai mult decît amicală. Fotografii. Texte. Că scrie Zoltan Boroș despre Aura Urziceanu, că scrie Simona Miculescu despre ce cuconet jazzistic de primă mînă a cunoscut prin Statele Unite, că scrie Bedros Horasangian despre o tragică figură a jazzului numită Billie Holiday sau Anca Romeci despre emoțiile ei vizavi de regretata Anca Parghel… Şi ar putea figura în această (prea succintă) înşiruire atîția alții din mica şi entuziasta lume a jazzului românesc. Iubitori de jazz, care se lasă emoționați o clipă de Ella Fitzgerald, ca Aretha Franklin de amintirea lui Johnny Răducanu sau a altor mari muzicieni care azi nu mai sînt. Bună treabă face Alexandru Șipa readucînd în prezent marile icoane ale lumii jazzului… Mi-am pus un CD cu Madeleine Peyroux. Nu știți cine e? Merită să o descoperiți. Să o ascultați. Să aflați. O mare muziciană. Femeie. Ladies in Jazz. Cîte o floare pentru fiecare. Nu doar de la Alexandru Șipa, ci și de la mine. La mulți ani și zile senine de primăvară să ne dorim cu toții! Cu și fără jazz.