Doresc să încep această prezentare prin a recunoaște cu umilință ignoranța mea: cunosc foarte puțin literatura română. I-am citit, precum mulți alții, pe marii români care au fost mai puțin români: pe Tristan Tzara, pe Eugen Ionescu și pe Emil Cioran, care au scris mai mult în franceză decît în limba maternă. Și l-am citit, din literatura recentă, pe Mircea Cărtărescu, pe care, de altfel, l-am cunoscut acum cîțiva ani, la lansarea uneia dintre operele sale care a avut loc chiar în această librărie.
Această ignoranță mă face totuşi să simt satisfacția de a fi citit – și acum de a prezenta – acest excelent roman al lui Octavian Soviany, prima sa carte tradusă în limba spaniolă. Universul traducerilor este adesea complex și nedrept, și, poate că, în loc de o simplă fraternitate universală, ar fi mai bine să avem o frăție literară universală care ne-ar permite să cunoaștem mai mult și mai bine literaturi naționale diferite.
Năvalnic, exagerat, baroc
Viața lui Kostas Venetis nu poate fi povestită. Nici la o prezentare care are unele exigențe speciale de concizie, dar nici în orice altă manieră. Este un roman năvalnic, exagerat, baroc în cel mai bun sens al cuvîntului. Soviany oferă în el atîtea povești, atîtea personaje, atîtea universuri diferite, încît acest roman ar fi suficient pentru a depăși imaginația creatoare și întreaga producție a majorității scriitorilor. Am putea să-l considerăm un act de generozitate, pentru că, după cum știm cu toții, mulți autori sînt zgîrciți cînd trebuie să inventeze sau să povestească și produc romane în care nu se întîmplă nimic sau se întîmplă prea puține lucruri. Soviany este exact opusul, și acum anticipez: cititorul se simte cel mai adesea copleșit de acel torent de evenimente fără sfîrșit.
În Viața lui Kostas Venetis este esențială povestea vieții lui Kostas Venetis, dar nu numai. Își povestește viața Nemțoaicei, un tînăr pe care‑l iubește și pe care-l îndrumă, de asemenea, în înțelepciunile vieții. (Mitul lui Pygmalion – și voi reveni asupra lui mai tîrziu – este unul dintre modelele prezente în fiecare moment al romanului.) Dar scribul nu doar transcrie ceea ce ascultă, ci profită de împrejurare pentru a povesti, la rîndul lui, faptele care i se întîmplă lui în această transă. Și încă ceva: în povestea lui Kostas Venetis li se dă voce proprie și unor personaje care apar, care-și povestesc, de asemenea, propria lor viață sau unele episoade importante ale acesteia.
Și acesta este un aspect – poate arid pentru un cititor normal, dar fascinant pentru un scriitor – la care vreau să mă opresc: structura narativă a romanului Viața lui Kostas Venetis, construită uneori ca un enorm mecanism de păpușă rusească sau ca o arhitectură modernistă în care autorul, fără simetrii carteziene, dar cu o perfectă îndemînare a meseriei de povestaș, construiește un formidabil edificiu literar. Sînt uimitoare rafinamentul stilistic, venirile și plecările personajului principal, inserțiile, aparițiile secretarului-ucenic care devine un al doilea protagonist.
Urme, tradiții, direcții
Nu-l cunosc pe Octavian Soviany, nu știu care sînt lecturile sale, influențele și modelele sale literare, dar voi îndrăzni, ca cititor, să menționez unele cărți sau tradiții care, după părerea mea, se regăsesc în Viața lui Kostas Venetis. Indiferent dacă aceste urme sînt adevărate sau nu, îmi vor servi cel puțin în a vă indica unele direcții pe care le veți găsi în roman. Și avertizez că această opinie va avea un exces de spaniolism.
Prima carte – sau prima tradiție literară – pe care o regăsesc în Viața lui Kostas Venetis este chiar Don Quijote, prin această structură diavolească despre care vorbeam. Acest fel de a povesti, prin care istoria presupusă ca principală este deviată sau abandonată fără nici un complex pentru a introduce alte istorii paralele sau secundare, nu l-a inventat Cervantes, dar poate a realizat cel mai bun și modern model în acest sens. În Don Quijote, ca și în aceast roman care ne-a adunat azi aici, există o mie de povești înșirate, o mie de povești care sînt păstrate în interiorul istoriei și care se transformă, ca într-un joc de oglinzi, pentru a-l uimi pe cititor și pentru a armoniza intenționalitatea nuvelei. Cum spuneam înainte, o extraordinară demonstrație de imaginație.
Viața lui Kostas Venetis urmează, de asemenea, tradiția romanului picaresc. Sau a romanului de formaţie, germanul Bildungsroman. Un fel de poveste în care protagonistul învață să trăiască. Am tendința de a-l asocia, în special, cu romanul picaresc, de mai mare descendență hispanică, deoarece împărtășește unele dintre elementele sale cheie: Kostas Venetis pornește din mizerie (economică și morală) și este în serviciul mai multor stăpîni, care îl îndrumă mai mult spre răutate decît spre mizericordie. Învață mai ales din nenorocire, din suferință și din nedreptate. Și învață, de asemenea, să înșele, să fie necinstit și să-și protejeze propria viață cu suferința celorlalți.
Cruzimea este un element fundamental în Viața lui Kostas Venetis. Privirea autorului nu este nici de complezență și nici discretă. Nu-i scutește pe cititori de viziunea durerii umane. Nu vorbesc doar despre durerea fizică – foamea, sărăcia, boala, războiul, care sînt esențiale în roman –, ci mai ales despre durerea morală, despre îngrozitoarea suferință a celui care este în viață. O suferință care, spre deosebire de alta, poate se ameliorează sau se diminuează pe măsură ce se împlinesc ani – și în cazul lui Kostas Venetis se întîmplă așa –, se intensifică sau nu dispare niciodată. Încă n-am amintit de faptul că Venetis este pe patul de moarte: îi dictează memoriile sale Nemțoaicei, foarte grăbit, pentru a putea termina înainte de a-și da sufletul. Tot textul este impregnat de acest sentiment crepuscular al agoniei. Ca să fiu foarte sincer, eu n-aș recomanda acest roman unui cititor timorat sau fricos. Este o naraţiune dură, necruțătoare, plină de brutalitate.
Cu această brutalitate ajung la o altă carte, pe care, din motive personale, o am foarte proaspătă în memorie și care cred că se înrudește cu Viața lui Kostas Venetis. Și insist: indiferent dacă Octavian Soviany a ținut cont de ea sau poate că a și citit-o, după părerea mea, spiritul său fraternizează: Cele unsprezece mii de vergi de Guillaume Apollinaire. Sau, dacă doriți să deschideți mai mult focarul, acest suprarealism de paternitate franceză care a convertit în literatură instinctele primare ale ființei umane și care are în Apollinaire și în Georges Bataille doi dintre exponenții săi cei mai înverșunați.
Voi cita un mic paragraf din Viața lui Kostas Venetis – unul singur, elocvent, dar există cu zecile și nu este o excepție –, care ar fi putut fi scris de acel Apollinaire: „Strivit de greutatea trupului meu, Calomfir începu să se zbată cumplit, iar cînd mi-am vîrît mădularul sculat în curul lui vînăt, a zbierat ca o vită înjunghiată. L-am futut îndelung, cu toată ura de care era în stare inima mea împietrită, și și-a dat sufletul puțin înainte să mă slobozesc, scoțînd pe cur un rîu mare de sînge“.
Sexualitatea exacerbată și omnivoră, frontiera fragilă care desparte dragostea de moarte, intensitatea extremă a vieții, amoralitatea: toate aceste elemente pe care suprarealismul le-a revendicat – dacă se poate spune așa – și pe care le-a înfruntat fără să se ascundă.
Mînie, dragoste, abis
Și mă reîntorc la Pygmalion, despre care vorbeam mai înainte. Kostas Venetis primește instruire și învățătură mulţi ani, de la stăpîni și maeștri, care îi modelează caracterul, arătîndu‑i uneltele necesare vieţii și educîndu‑i sensibilitatea. Părintele Makarios, Aleppo Aleppi și mai ales beizadeaua Mihalache sînt personaje-cheie în viața lui Venetis. Îl instruiesc și îi arată. Îi indică drumurile. Îl obligă, îl stigmatizează. Și, în cele din urmă, chiar el devine un maestru. Acest cerc virtuos al perceptorului și al discipolului, care este aici cîteodată un cerc mai degrabă vicios, iluminează întregul roman.
Viața lui Kostas Venetis este un roman de o teribilă ambiguitate morală. O povestire fără speranță, necruțătoare, cum spuneam înainte, și îndoielnic „exemplară“, în sensul tradiționalist al termenului. Spune Kostas Venetis: „Atunci am înțeles că sînt rău, mai rău decît toți ceilalți oameni, iar gîndul ăsta mă umplea de mîndrie, fiindcă pe vremea aceea nu știam că răutatea, ca și bunătatea vin de la Cel ce-a făcut trandafirul și șarpele“. Și de asemenea, mai zice: „Mie fututul din ură mi s-a părut mai presus decît fututul din dragoste“. Și astfel – cu ambiguitatea morală, cu rugăciunea care invocă perfecționarea răului și cu sexul violent, care găsește o satisfacție mai mare în mînie decît în dragoste –, ajungem la ultimul dintre maeștrii care pot fi citiți în romanul maestrului Octavian Soviany (pe care chiar el îl menționează în citat): Marchizul de Sade. Sade reprezintă mult mai mult decît se crede în mod normal. Sade personifică negarea lui Dumnezeu, voința de a demonstra, prin intermediul cruzimii, că nici una dintre moralitățile religioase nu este posibilă. Sade transformă totul în ferocitate. Și, în cele din urmă, Sade convertește educația lui Pygmalion într-o instruire diabolică. Toate acestea, cred, se regăsesc în Viața lui Kostas Venetis. Cu o intenție mult mai ironică decît era în stare să folosească plumburiul marchiz și cu mult mai multă întunecime, Octavian ne duce spre același abis.
Un abis care nu e numai personal, ci şi social. Viața lui Kostas Venetis este un roman politic, în sensul cel mai amplu. Istoria se află mereu în spate. Apare o Europă uitată, acea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cea din Comuna din Paris, cea a revoluțiilor naționaliste. O Europă prezidată de haos și de conspirație, unde marile fapte – războaiele, asasinatele, isprăvile maselor – sînt întotdeauna mînuite prin ițe întunecate.
Am spus că apare o Europă uitată? Este, în realitate, uitată această Europă a identităților, a romantismului iraționalist? Sau se aseamănă cu ceva din Europa, ceva ce retrăim acum? Cred că nimeni nu scrie niciodată despre alții, ci despre el însuși; și cred că nimeni nu scrie niciodată despre trecut, ci despre prezent. Trecutul care este doar trecut nu ne interesează prea mult.
Vreau să termin prin a spune ceea ce trebuie să se spună întotdeauna la o prezentare a cărților care merită: Viața lui Kostas Venetis este scrisă cu măiestrie. Sau, dacă vreți, transcrisă cu măiestrie de Doina Făgădaru în traducerea ei în spaniolă. Strălucirea prozei este în sine un motiv de lectură pentru cei care iubesc cuvintele, sensul preciziei și capacitatea de a construi lumi ireale care termină prin a fi mai reale decît cele pe care le trăim în realitate. Octavian Soviany, care înainte de a fi romancier a fost poet, demonstrează că instrumentul său de viață sînt cuvintele, că știe să farmece cu ele, știe să picteze fețe și să creeze senzații.
Închei cu un ultim citat din Viața lui Kostas Venetis: „Fiecare dintre noi are o viață visată și o viață trăită, între care nu trebuie însă să facem nici o deosebire, căci în fața lui Dumnezeu, păcatul cu gîndul ori cu visul și păcatul cu fapta sînt una“.
Dumneavoastră trebuie să știți, fără nici o îndoială, că, atunci cînd veți citi romanul, veți păcătui. Cu gîndul, cu visul și cu fapta.
Luis García Martín, cu pseudonimul Luisgé Martín (Madrid, 1962), este un scriitor spaniol de povestiri şi romane. A obținut Premiul „Ramón Gómez de la Serna“ (2000), Premiul Trenului „Antonio Machado“, pentru Povestiri (2009), și Premiul „Vargas Llosa NH“, pentru Proză (2012). Dintre operele publicate amintim: Mînia dulce (1995), Moartea lui Tadzio (2000), Iubirile de încredere (2005), Mîinile tăiate (2009), Femeia de umbră (2012) și romanul autobiografic Dragostea inversă (2016). Ca și narator se simte influențat de Borges și Cortázar.
Prezentare făcută la Librăria TIPOS INFAMES din Madrid, Spania, în data de 9 februarie 2017, cu ocazia lansării romanului Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany, apărut la Editura Dos Bigotes, în traducerea Doinei Făgădaru.
Traducere de Doina Făgădaru