Al 31-lea volum al colecţiei bilingve „Biblioteca Italiană“ a Editurii Humanitas oferă cititorilor români în general, dar – sper eu – cu deosebire istoricilor şi politicienilor, două lucrări esenţiale ale gîndirii politice şi înţelepciunii Renaşterii italiene. Este vorba de Cugetări şi Dialog despre guvernarea Florenţei (Ricordi. Dialogo del reggimento di Firenze) de Francesco Guicciardini. Volumul a apărut, în urmă cu puţine zile, în excelenta traducere a italienistei Corina Anton, care ne oferă şi o amplă şi detaliată cronologie, precum şi un corpus important şi necesar de note. Respectînd structura întregii colecţii, şi acest volum beneficiază de o prefaţă scrisă de un specialist italian în domeniu, în cazul acesta profesorul Carlo Varotti de la Universitatea din Parma, autoritate necontestată în materie de gîndire a Renaşterii, îndeosebi cea a lui Machiavelli şi Guicciardini, autor al unor ediţii critice de referinţă ale acestor doi mari întemeietori ai gîndirii politice moderne.
Concetăţean şi prieten cu Machiavelli, dar puţin mai tînăr decît acesta, Guicciardini împărtăşeşte cu „Secretarul florentin“ vasta experienţă politică, profunda cunoaştere a textelor Antichităţii, dar şi a înţelepciunii acumulate recent de întreprinzătoarea şi inteligenta burghezie italiană; împărtăşeşte, de asemenea, atenţia aţintită asupra treburilor cetăţii, asupra puterii şi mecanismelor prin care aceasta poate şi trebuie să fie benefică cetăţii, şi îndeosebi aspiraţia de a căuta şi a conferi un rost şi o ordine raţională iraţionalităţii vieţii, fie ea individuală sau asociată. Însă, în vreme ce Machiavelli, diplomat şi funcţionar în ceea ce astăzi ar fi un minister de externe, observă puterea de la marginea ei şi în complicata ei configuraţie internaţională – aşadar el, dincolo de minuţia observaţiei faptului concret, îşi permite şi o vedere înaltă şi o perspectivă asupra politicii în genere, ceea ce face, de altminteri, din el părintele gîndirii politice moderne –, Guicciardini priveşte puterea dinăuntrul ei pentru că o exercită, îi simte direct limitele şi îi îndură neputinţele, drept care nu se avîntă în generalizări dătătoare de speranţă, ci rămîne la observaţia tăioasă fundamentată pe profunda cunoaştere a naturii umane – ceea ce face din el părintele istoriografiei moderne. Dar cum polemicile multiseculare purtate în jurul îndrăzneţei viziuni a lui Machiavelli i-au garantat acestuia o vizibilitate universală, iar scepticismul măsurat al lui Guicciardini, gustat mai degrabă în reculeasă solitudine, tinde – spre paguba generală – să‑l limiteze la cercul cunoscătorilor, cred că cititorul acestor rînduri trebuie să cunoască puțin personalitatea acestui autor, atît de legată de vremurile pe care le trăieşte şi pe care le sintetizează în operele lui.
Francesco Guicciardini (1483-1540) aparţine unei familii bogate şi influente, aşadar aristocraţiei (burgheze a) Florenţei, drept care, după studii temeinice de drept şi o scurtă experienţă de magistrat, porţile unei cariere politice strălucite i se deschid larg dinainte, iar el, în toate ipostazele ei, o va onora şi îi va îndura schimbările: tînăr ambasador al republicii florentine în Spania (funcţie care, în vremurile noastre, ar echivala cu un ambasador în SUA), după revenirea la putere a familiei Medici la Florenţa şi în vremea celor doi papi Medici (Leon X şi Clemens VII) este, rînd pe rînd, guvernator al unor importante teritorii papale, conducător al armatelor papale şi consilier politic şi militar al papei, în care calitate, în faţa ameninţării împăratului Carol Quintul, iniţiază coaliţia statelor italiene şi a Franţei (Liga de la Cognac); înfrîngerea coaliţei (avînd ca urmare şi înspăimîntătorul jaf asupra Romei din 1527) duce la importante schimbări politice la Florenţa şi Roma şi, fireşte, la căderea în dizgraţie a lui Guicciardini; după aceasta, el va reveni doar temporar în viaţa politică, mereu alături de familia Medici, dar se va dedica cu precădere scrisului şi îndeosebi monumentalei Istoria Italiei, prima istorie naţională a italienilor şi prima istorie modernă a Europei. Dar scrisului Guicciardini i se dedicase, în același timp cu însărcinările politice, întreaga viaţă: din dorinţa de a tezauriza experienţa concretă, de a căuta permanent răspunsuri la întrebările pe care ea i le deştepta şi, cred eu, dintr-o nevoie de igienă spirituală şi de distanţare pe care o oferă întotdeauna scrisul. Cele două lucrări cuprinse în volumul de care vorbim reflectă aceeaşi viziune realistă şi relativistă asupra istoriei, fundamental sceptică, cu privire la om şi la putinţa lui de a modifica realitatea, comună tuturor scrierilor sale. Însă ele diferă între ele prin tematică, scop, structură şi scriitură.
Cugetările (în italiană Ricordi, care, la vremea respectivă, însemna lucruri demne de amintit, dar şi de luat aminte, învăţături, poveţe) se prezintă ca o înşiruire de texte foarte scurte, asemănătoare unor aforisme, dar nu închise şi apodictice precum majoritatea aforismelor, ci problematizante şi deschise. Reflecţii parcă provizorii şi în mişcare – din care ar fi păcat să nu vă oferim măcar un eşantion –, ele au fost redactate de-a lungul vieţii (au cunoscut cinci redactări, prima în 1512, ultima, integrală, oferită acum cititorilor români, din 1530) şi sînt chintesenţa viziunii lui Guicciardini despre realitate şi despre om. Guicciardini este convins că sensul profund al istoriei şi al naturii omeneşti este imposibil de cunoscut, iar ceea ce putem cunoaşte şi rostui sînt numai schimbările de suprafaţă, iar acestea, cercetate în intimitatea lor şi în circumstanţele specifice fiecăreia – il particulare, nu pot conduce la o ştiinţă a politicii, la o viziune de ansamblu şi o strategie validă. Dar acest pesimism funciar al Cugetărilor nu exclude nicicînd nevoia investigaţiei raţionale şi a căutării de răspunsuri cu privire la procesele profunde ale simţămintelor şi ale acţiunilor oamenilor, astfel lucrarea revelîndu-se un bun preludiu la meditaţiile marilor moralişti europeni din secolele imediat următoare.
Pe cît de nesistematică, fragmentară şi modernă se prezintă alcătuirea Cugetărilor, altminteri atît de unitare ca viziune, pe atît de structurat, de coerent în argumentaţie, de organic şi specific veacului său se prezintă Dialogul despre guvernarea Florenţei. Compus în forma, caracteristică Renaşterii a dialogului, prin care adevărul este rezultatul unei căutări asociate şi poartă în el sămînţa socialităţii, această lucrare, scrisă, nu după marile deziluzii istorice şi după propria cădere, precum Cugetările, ci în 1521, adică la apogeul carierei politice a autorului, imaginează o conversaţie între patru personaje florentine (istoriceşte reale), întruchipînd patru viziuni politice diferite, convorbire menită să conducă, în urma unei dezbateri politice, istorice şi antropologice, la o concluzie realistă şi practică privitoare la cea mai bună guvernare care i s-ar potrivi Florenţei. Cei patru interlocutori au o temeinică experienţă directă a treburilor cetăţii, dar şi o întinsă cultură teoretică, cu precădere antică. Argumentaţia, sprijinită constant pe exemple concrete, din vremea autorului şi din Antichitate, este însă, prin rigoare, prin interogaţia constantă asupra naturii omeneşti, a dorinţelor, a nevoilor şi a reacţiilor indivizilor şi ale societăţii, de o nemuritoare actualitate şi îndeamnă, acum şi oricînd, la reflecţie şi la responsabilizare. Ea ne face să ne întrebăm după ce criterii se socoteşte că o guvernare e bună sau rea, ce anume înţelegem prin libertate sau egalitate, în ce măsură acestea sînt percepţii subiective sau realităţi efective, care e rolul şi care sînt limitele justiţiei, cum se împacă ambiţiile indivizilor cu respectarea regulilor comunităţii etc. Printre altele, i-aş îndemna pe cititori să ia aminte la semnificativele pasaje referitoare la calitatea şi îndatoririle elitelor, şi nu doar ale celor politice – una dintre temele majore ale unei bune guvernări fiind tocmai crearea unei elite care să aspire la autoperfecţionare şi care, în schimbul privilegiilor şi al prestigiului, să le restituie celor mulţi valori şi cunoaştere şi să constituie modelul pe care, spontan, ei îl urmează. Cred că, în ce priveşte exigenţa unei asemenea elite, societatea noastră e grav diferită de cea a Renaşterii, şi bine ar fi să nu fie! Haideţi să-l recitim pe Guicciardini!
Fragmente din Cugetări şi Dialog despre guvernarea Florenţei
(Ricordi. Dialogo del reggimento di Firenze) de Francesco Guicciardini, Editura Humanitas, 2017, Traducere de Corina Anton
147
Se înşală cine crede că victoria unei acţiuni ar depinde de faptul că ea e dreaptă sau nedreaptă, deoarece în fiecare zi vedem tocmai contrariul: că nu dreptatea ei, ci înţelepciunea, forţele de care dispui tu şi norocul te fac să izbîndeşti. E foarte adevărat că în sufletul cui are dreptate se naşte o anumită încredere bazată pe părerea că Dumnezeu sprijină cauzele drepte, părere care-i face pe oameni îndrăzneţi şi stăruitori – două calităţi din care uneori se nasc victoriile. Altfel, faptul de a lupta pentru o cauză dreaptă poate fi de folos în mod indirect, dar e greşit să crezi că e de folos în mod direct. (p. 121)
182
Am constatat aproape întotdeauna că, atunci cînd au de rezolvat ceva important, oamenii foarte înţelepţi fac o analiză a posibilităţilor, reflectînd la două sau la trei cazuri care e de crezut că se pot întîmpla şi în baza acelora iau o hotărîre, ca şi cînd măcar unul dintre ele ar trebui neapărat să se întîmple. Aveţi grijă că acest procedeu este periculos, deoarece adesea, dacă nu de cele mai multe ori, se întîmplă un al treilea sau al patrulea lucru la care nu se gîndise nimeni şi care nu se potriveşte cu lucrurile la care te-ai gîndit. De aceea, luaţi-vă cît mai multe măsuri de precauţie, gîndindu-vă că ceea ce consideraţi că n-are cum să se întîmple se poate cu uşurinţă întîmpla şi nu restrîngeţi niciodată numărul posibilităţilor decît la nevoie. (p. 139)
190
Oamenilor care nu sînt de condiţia socială pe care şi-ar dori-o li se dă, de obicei, următoarea povaţă: „Priviţi în urma voastră, şi nu înainte“, adică uitaţi-vă cît de mulţi sînt cei care o duc mai prost decît voi, faţă de cei care o duc mai bine. Este o vorbă plină de adevăr şi care ar trebui să-i îndemne pe oameni să se mulţumească cu condiţia lor; dar lucrul e greu de înfăptuit, deoarece natura, punîndu-ne chipul unde ni l-a pus, nu putem privi fără caznă altundeva decît înainte. (p. 145)
200
O modalitate de a-l transforma într-un susţinător al unui proiect al vostru pe un ins care, altminteri, nu s-ar fi interesat de el este să-l implicaţi aproape ca pe un autor sau ca pe un responsabil al lui. Pe această cale pot fi cîştigaţi mai ales oamenii uşuratici, deoarece la mulţi această vanitate este ea singură atît de puternică, încît ajunge să conteze mai mult decît judecăţile de fond pe care ar trebui să le ai cu privire la lucruri. (p. 151)
204
Este imposibil să-i faci pe demnitari să nu fure. Eu, unul, am fost cît se poate de integru şi am avut în subordinea mea guvernatori şi alţi demnitari; şi cu toată strădania mea şi cu pilda pe care le-am dat-o, n-am putut rezolva această problemă. Motivul este că banul serveşte la toate şi că, în zilele noastre, un om bogat este mai respectat decît unul cinstit. Acest lucru sporeşte şi mai mult cu ignoranţa sau ingratitudinea principilor care-i tolerează pe ticăloşi, iar pe cei care i-au slujit bine nu-i tratează altfel decît pe cei care au făcut pe dos. (p. 153)
213
În toate hotărîrile pe care le ia omul şi în toate acţiunile sale există piedica argumentelor contrarii, deoarece nici un lucru nu este atît de bine orînduit încît să nu fie însoţit şi de vreo neorînduială, nici un lucru nu este atît de rău încît să nu aibă şi o parte bună şi nici un lucru nu este atît de bun încît să nu aibă şi o parte rea. De aici se trage faptul că mulţi oameni ezită pentru că nu vor să înfrunte nici o greutate, oricît de mică, iar pe aceştia îi numim şovăielnici din fire, deoarece şovăie în toate cele. Nu trebuie să procedezi în felul acesta, ci ţinînd cont de faptul că nu poţi lua o hotărîre care să fie limpede şi perfectă în toate privinţele, să cumpăneşti inconvenientele fiecărei chestiuni şi să le alegi pe cele care trag cel mai puţin la cîntar. (p. 159)
217
Nu vă feriţi să vă faceţi duşmani sau să provocaţi o neplăcere cuiva într-atît încît, din acest motiv, să renunţaţi să mai faceţi ceea ce aveţi de făcut, deoarece faptul că îţi faci datoria îţi aduce o bună reputaţie, iar aceasta îţi este mai folositoare decît paguba de a-ţi fi făcut vreun duşman. Aşa-i pe lumea asta, trebuie ori să fii mort, ori să faci uneori lucruri care-i supără pe alţii. Dar aceeaşi virtute, care te învaţă cînd să faci plăcere cui merită, te învaţă şi cînd trebuie făcute neplăcerile: pe care trebuie să le faci cu chibzuinţă, la timp, cu măsură, cu motiv şi purtîndu-te cuviincios. (p. 159).