Mihaela Miroiu este, cum se spune, un „brand“ în clasa intelectuală din România. Deși profesoară de științe politice la SNSPA în București, ea este cunoscută public ca „feminista en titre“ a lumii românești pentru că, alături de Laura Grünberg, ea a fost cea care a (re)lansat, în anii 1990, mișcarea feministă pentru drepturile femeilor în țara noastră. Am cunoscut-o atunci, în anii 1990, am asistat la crearea Asociației ANA și a revistei AnaLize, am asistat mai apoi la crearea unei catedre de studii de gen la SNSPA, care s-a dotat apoi cu un ciclu de masterat și un ciclu de doctorat, care au inclus din ce în ce mai multe tinere femei (dar și tineri bărbați) și au dus la crearea altor organizații militante. Acum feminismul e larg acceptat în România, deși reacțiile inițiale față de el au fost dure.
Toate astea se știu, dar trebuie încă amintite, căci memoria publică de la noi este destul de superficială și de scurtă. Mai puţin cunoscute sînt, poate, motivația personală, parcursul individual al unei personalități ca Mihaela Miroiu, care au dus la angajarea ei pe o asemenea traiectorie. Despre asta vorbește cartea ei recentă, Cu mintea mea de femeie (Cartea Românească, 2017). Titlul ei deja este provocator: autominimalizator în mod ironic, el aruncă o lumină contradictorie, iritantă, dar trezitoare, asupra conținutului cărții. Carte care este un fel de relatare autobiografică, sau un fel de memorii, ba chiar o „narațiune autoformatoare“ modelatoare, cum spunea cineva, asupra propriului parcurs. De la mica copilărie și pînă la maturitatea adîncă, cartea este alcătuită dintr-un șir de scurte proze sau de narațiuni scrise inițial pentru revista online Literatura de azi. Numitorul comun este alcătuit, desigur, din momentele care au obligat‑o să ia act de condiția ei feminină și de neajunsurile (sau ajunsurile) ei.
De la primii ani, petrecuți în mediul rural și în Hunedoara, la studenta săracă ce vine la Facultatea de Filozofie din București și se luptă cu viața, de la anii 1970-1980 ai primei ei tinereți și pînă la anii 1990-2000 ai primei ei maturități, Mihaela Miroiu trasează în cartea aceasta o frescă succintă a României ultimilor 40- 50 de ani din punctul de vedere al unei femei care înțelege de mică discriminarea tradițională la care e supusă, are frustrarea de a se elibera de această servitute și ambiția de a demonstra ca va fi „mai bună decît ei“, ei, bărbații. Și reușește. Cartea este, din acest punct de vedere, un fel de „amintiri din copilărie și adolescență și tinerețe“, în care multe femei românce se pot recunoaște – de pildă, în anii 1980, cu teribila lor sărăcie și cu lipsa de alimente, dar și cu lipsa de contraceptive și mizeria sexuală. Dar nu doar generația „optzecistă“, ci și generații mai recente se pot recunoaște în observațiile din carte – în felul în care au fost tratate de familie, în modul în care au fost educate, în felul în care au fost privite de bărbați și de societate, cu problemele lor fiziologice, cu problemele lor psihologice – și recunoscîndu-se, se pot privi cu detașare și luciditate.
Dar acesta este numai un voleu al acestei cărți de rememorare. Al doilea voleu este alcătuit din perioada anilor 1990-2000, în care Mihaela Miroiu ia parte activă la frămîntările politice și sociale de atunci, se implică în „tranziția postcomunistă“, în fenomenul Piața Universității, în conceperea unor programe noi la Ministerul Educației, în (re)scrierea unor manuale de filozofie, împreună adeseori cu soțul ei, Adrian Miroiu. Cu care formează unul dintre cuplurile intelectuale remarcabile, vizibile, ale României contemporane, un cuplu similar, poate, așa cum spunea la lansarea cărții Gabriel Andreescu, cuplurilor Monica Lovinescu-Virgil Ierunca sau Ana Blandiana‑Romulus Rusan.
Dar și mai important pentru acest al doilea voleu al cărții mi se pare că este descoperirea feminismului în primii ani 1990, grație unor prieteni și colegi universitari anglo-saxoni. Prin călătorii de studiu în străinătate, prin lecturi ale unor autoare și cărți fundamentale, Mihaela Miroiu își află calea specifică în cîmpul larg al filozofiei contemporane. Feminismul este pentru ea „revalorizarea femeiescului dintr-o perspectivă ginomorfică“, ce integrează viziunea femeilor asupra lumii pe picior de egalitate cu viziunea andromorfică de pînă acum, în cadrul unui umanism iluminist, al cărui universalism, deși contestat în prezent, nu are cum să dispară în timp, pentru că formulează principiile eterne ale umanului. Un uman care activează și încorporează acum, grație feminismului, nu doar drepturi egale pentru femei în toate planurile, ci și valori femeiești specifice, cum ar fi cotrăirea, coîngrijirea, convenabilitatea, non-concurențialitatea, responsabilitatea extinsă la scară planetară, în cadrul unor noi etici feministe și al ecofeminismului.
Situația femeilor s-a schimbat destul de mult din anii 1990 și pînă astăzi, grație și luărilor de poziție ale grupului Mihaela Miroiu‑Laura Grünberg și ale comilitantelor lor, care au fost primite cu suspiciune și chiar cu deriziune la început. Astăzi, feminismul a intrat în mainstreamul intelectual, și de la o mișcare întîi intelectuală, a devenit o mișcare civică și politică, ale cărei ecouri și influențe penetrează lent, dar tenace mediul românesc, în consonanță cu ceea ce se întîmplă, de altfel, în restul lumii.
Față de chestiunile teoretice, conceptualizate de Mihaela Miroiu în cărți anterioare precum Gîndul umbrei sau Convenio. Despre natură, femei și morală și altele, cartea de față se constituie ca o mărturie autobiografică sinceră, curajoasă, uneori intimă, cu valoare de document. Scrisă într-un stil în același timp rațional și empatic, terre-ŕ-terre și deschis efuziunilor metafizice, cartea o revelează autentic pe autoare.