Într-o lume realmente inundată de narațiuni, care se adună în viața noastră asemenea unor fire de apă ce se strîng în bazinul mării, cred că singura șansă a unui scriitor de a fi „adevărat“ și de a rămîne onest față de acest meșteșug este de a găsi tonul care să refuze lectura comună, uniformă. Este ceea ce izbește de la primele rînduri ale acestei cărți cu totul deosebite despre care scriu acum. E vorba despre textul unei pseudoanamneze a unui pictor infirm și dependent de droguri, care își rememorează copilăria dificilă, de fiu al unor imigranți polonezi din Londra. În mijlocul acestei mocirle din apele căreia răsuflă la suprafață miesmele nebuniei răsare insula unei veri, ultima, pe care naratorul, un adolescent delincvent, cu accese de nebunie violentă, o petrece alături de mama pe care o urăște (așa cum, de altfel, urăște pe toată lumea), dar despre care află că are cancer în stadiu terminal.
Ceea ce șochează încă de la început, cum spuneam, este tonul rece, detașat al narațiunii: se simte doar o peliculă ce-l separă pe narator de cele povestite, și asta cu mult înainte ca amănuntul că rîndurile sînt parte din tratamentul său psihiatric să treacă în pagină. Psihoza adolescentului, receptarea distorsionată a realității, desele sale halucinații, mai ales în lipsa medicației, pot fi descifrate doar în trupul acestuia, acoperit de răni și escoriații. La fel, dat fiind că perspectiva îi aparține acestuia, lipsește un anumit corelativ obiectiv al prozei: realitatea, personajele, povestirea în sine se învîrt într-o mișcare caleidoscopică, mișcare ce le modifică în permanență siluetele fantomatice.
Întregul text (roman? poem?) este negocierea unei împăcări între conștiința tulburată a tînărului și mama sa muribundă, care redescoperă într-o ultimă vară împreună, petrecută într-un sătuc francez, o liniște care le‑a lipsit întreaga viață. Ritmul textului urmează și el această coborîre în limburile verii, pornind prin mijlocul vîrtejului acestei conștiințe tulburate (un stil agresiv, rece, argotic) și ajungînd, în cele din urmă, la o liniște melancolică ce-și află corespondentul într-un stil poetic de cea mai bună calitate. Am semnalat și dubiile mele legate de încadrarea clară a textului într-un gen literar, el fiind în mod evident un produs hibrid, impur: este, așa cum am spus, notația unei anamneze, este roman, este poem (bornele lirismului fiind acele „definiții“ ale ochilor mamei ce strălucesc din mijlocul cîte unei pagini). Ce este acesta, însă, devine mai puțin important în fața implicațiilor dramatice ale intentio auctoris: paginile care‑i pun față în față pe adolescentul care se îmblînzește sub soarele verii și pe mama sa muribundă, care slăbește și pare a renaște/a se transforma în proximitatea morții, sînt, o spun cu toată responsabilitatea, de cea mai înaltă calitate. Adică superbe, mai pe șleau…
Dacă inițial proza aceea tulbure și rece își striga parcă afinitățile cu Trilogia Agotei Kristof, apoi, după cum remarca Radu Vancu, amintea de „înstrăinarea“ prozei poetice a Aglajei Veteranyi, carnația, zona mediană a textului, miezul ei sînt profund originale, exhibă o căldură umană cu totul autentică, reflexie a soarelui verii. În același timp, perfect încadrată structural (nu știu multe despre autoare, dar, din cîte am înțeles, acesta ar fi debutul ei în proză), vara această reflectă, la rîndul ei, atît tragismul anilor negri ai trecutului, cît și pe acela al unui viitor la fel de sumbru. E ca și cum aceste două ființe, una pe moarte, cealaltă în convalescență și-ar lua o pauză de-o vară din tumultul unei vieți care nu le-a hărăzit nimic bun, și învață să se iubească, una pe cealaltă, dar și fiecare pe sine. E aici o reînvățare, adică o rememorare a frumuseții care, prin chiar caracterul ei iluzoriu și vremelnic, devine mai valoroasă. O pauză pe care viața, atît de zgîrcită, le-o oferă ca pe o compensație pentru tot cee ce-a fost și tot ceea ce va să fie.
Vara aceasta a împăcării (între cele două personaje, a fiecăruia cu sine, a mamei cu Moartea, a Fiului cu propria viață) este și un ghem narativ din care pleacă, asemenea unor raze, analepse și prolepse ce oferă doar aluzii, intuiții ale unor evenimente din trecutul povestirii sau intuiții ale unor fapte din trecutul mai recent al personajului, care se așază aidoma unor rame funebre în jurul soarelui luminos al peisajului campestru francez: moartea surioarei Mika, aceea care a sădit înstrăinarea dintre narator și mama lui, un accident rutier stupid în care acesta își va pierde picioarele, înainte de a deveni un pictor de succes și imediat după ce-și găsește împlinirea amoroasă (aici se află, cred, singurul punct vulnerabil al prozei, cu accente prea melodramatice pentru perfecțiunea textului).
Rămîne însă izolat miezul textului, acea vară sublimă care hipnotizează prin lentoarea ei (indusă printr-o relatare amănunțită a cotidianului) macabră și solară, trei luni și jumătate în care mamă și fiu urmăresc harta trupului acelei femei muribunde, în căutarea semnelor unei izbăviri prea puțin credibile, în care reușesc să lepede rănile purulente ale sufletelor și să se regăsească într-o prietenie ce ar fi părut imposibilă la început. Textul e echilibrat, poetic fără exagerare metaforică, sobru și lipsit de patetism. Pasajele excursiei celor doi la ocean sînt pur și simplu magistrale tocmai pentru că descrierea zbenguielilor mamei pe plajă este trecută prin filtrul unei ironii bine temperate, evitînd în același timp derapajul în melodramă. Tonul crud al primelor pagini revine adesea, ca ecou al unor strigăte din centrul pămîntului, durere a unui membru amputat:
„În acea dimineață în care urmă să ne întoarcem în sat, mama se îngropase pe jumătate în scoici și m-a chemat să îi îngrop și a doua jumătate, căci ea nu putea singură. I‑am spus că o să răcească: pentru că pe mare se stîrnise vîntul, nisipul era ud, ea avea cancer și valurile veneau mari. Mama însă a insistat. Am tot îngropat-o răsturnînd peste ea pumni de scoici mărunte, pînă cînd în locul ei a apărut o ridicătură sidefată, ca un val împietrit care vorbea și speria pescărușii. Valul cu miez de mamă era nespus de frumos și emana o lumină multicoloră, ca un curcubeu pe moarte“.
Cred că s-a înțeles foarte clar din cronică faptul că Vara în care mama a avut ochii verzi a fost pentru mine o surpriză de proporții. Tatiana Țîbuleac a scris o carte absolut memorabilă.
Tatiana ȚÎBULEAC
Vara în care mama a avut ochii verzi
Editura Cartier, Chișinău, 2017, 160 p.