„Străinul“

Prin intermediul unui personaj real și al unei cărți (Maud Haymovici, Ultimul curs de istorie, cu subtitlul Acel evreu al Franței libere care iubea atît de mult Bretania, prefață de Carol Iancu, traducerea îmi aparține, Editura Hasefer, 2016), cititorul român poate afla lucruri importante despre o bucată reprezentativă din istoria Franței contemporane, și nu numai. Personajul principal s-a născut la Roman, a studiat medicina la Paris, căsătorindu-se cu o colegă de facultate, bretonă, creștină, a evadat din Franța ocupată ca să evite deportarea (evreu și străin, ca Fundoianu), făcînd apoi ocolul lumii. Renunțînd la siguranța vieții, se întoarce din Cuba (unde se refugiase, plecat din România, fratele său Sandu, pictor, preferatul mamei sale) la Londra, pentru a se pune la dispoziția Rezistenței franceze și, după o îndelungată discuție, față în față, cu generalul De Gaulle, devine medicul-șef al FFL (Forțele Franceze Libere). El, Edy Haymovici, lasă însă în urmă o soție și două fetițe, copiii rămînînd în grija bunicilor, căci mama, Suzanne, medic igenist școlar, se afla mereu pe teren. Edy e tratat, de familia tradițională, drept „străinul“, „evreul“, „nebunul“ – considerat „un iresponsabil“.

Cartea începe într-un mod surprinzător. Fiica mai mică, Maud, profesoară de istorie la un liceu din Paris, este anunțată de directoare că e căutată de tatăl ei (după o absență de cinci decenii…). Prima reacție a fiicei: „Tatăl meu este un medic evreu român. Nu l‑am văzut vreme îndelungată și, de fapt, pot spune că nu-l cunosc deloc“. Dar, responsabilă, și la insistențele soțului ei (căruia, din recunoștință, îi este dedicată și cartea), își va vizita tatăl, pe ultima sută de metri, la azilul de bătrîni unde trăia. Va descoperi, cu uimire, după moartea tatălui, printr-o triere amănun­țită a unor documente din apartamentul acestuia, laturi necunoscute ale unui om de excepție. Între altele, despuierea și descifrarea celor 70 de scrisori ale mamei din Roman (traducerea acestora nu fost lipsită de dificultăți, numeroși termeni fiind în idiș, limbă predilectă a evreilor din Moldova). Aflăm astfel că, inițial, Edy dorise să urmeze medicina la Iași, unde însă studenții cuziști își maltratau colegii evrei, așa încît familia a optat pentru Paris. Aici, autoarea semnalează un fapt istoric interesant. Edy, venit la Paris în 1928, cu un bacalaureat românesc, a beneficiat de echivalarea diplomei, fapt care i-a permis să se înscrie la Facultatea de Medicină. România era astfel singura țară din lume căreia Franța i-a acordat un asemenea privilegiu, situația datînd din vremea celui de-Al Doilea Imperiu, atunci cînd Napoleon al III-lea, vrînd să fie protectorul minorităților naționale, a încurajat crearea unei Moldove și a unei Valahii independente de Imperiul Otoman, nucleu al viitoarei Românii.

Tot dintre elementele românești, merită menționată o amintire din copilăria lui Edy. Familia se întorcea dintr-o călătorie din Austria. Cînd au trecut granița română, Edy și o verișoară, care îi însoțea, s-au ridicat în picioare și au intonat imnul național, dovadă de patriotism, într-o țară care, la vremea aceea, nu-i recunoștea încă pe evrei drept cetățeni.

Corespondența mamei semnalează adeseori, cu îngrijorare, elemente ale rinocierizării interbelice. Trebuie să subliniez aici faptul că autoarea a parcurs într-o bună măsură bibliografia evreo-română a perioadei respective, în special lucrările lui Carol Iancu, deschizător de drumuri în acest domeniu.

Să revenim însă la partitura franceză. În familia bretonă, în care Edy se străduise să se integreze, stăruia, chiar de la începutul războiului, o umbră. Cumnatul său, Pierre, un tînăr strălucit, pilot de vînătoare, fusese doborît de un avion german. Familia nu s-a putut niciodată consola cu moartea sa. „Eroizarea“ sa nu ar fi putut suporta o concurență… Eroizarea „străinului“ ar fi eclipsat cultul lui Pierre. Impresionat, Edy jurase familiei că Pierre va fi răzbunat. Și acesta fusese încă un motiv pentru care se alăturase Rezistenței. Nu era însă loc de doi eroi! Cu toate acestea, la înmormîntarea lui Edy, în 1997, în ziua de 8 mai, ziua capitulării Germaniei, a fost prezent generalul Yves Guéguen, președintele Asociației Forțelor Aeriene Franceze Libere, însoțit de colonelul Henry Lafont. Pe sicriul tricolor se aflau decorațiile: Crucea de Război, Medalia Franței Libere, Crucea combatantului voluntar 1939-1945 și Legiunea de Onoare. Așa cum îi va spune apoi Maud mamei sale (divorțate), cu reproș: „Dacă toți francezii de viță ar fi avut și ei o conduită la fel de «obișnuită» ca a «străinului», numărul celor din Rezistență ar fi fost extraordinar“.

Edy, un veritabil personaj de roman, ar putea figura cu succes și într-un film. La întrebarea unui prieten al autoarei, dacă nu ar vrea să revendice casa bunicilor de la Roman, confiscată de comuniști, Maud a răspuns: „Da, ar fi o idee, oricum un prilej de a trece măcar pragul casei tatălui meu“. Și o ultimă reflec­ție. Dacă pentru o mai bună integrare în tîrgușorul breton Pluvigner, Edy își ia numele de Darier, fiica sa, doamna Maud Blanc, descoperindu-și tatăl, pune cu vădită mîndrie, pe coperta cărții autobiografice numele său de familie, Haymovici.