Mentalităţi provinciale şi jocuri de putere

Sînt un cititor pasionat, care nu-şi poate imagina Paradisul altfel decît în cheie borgesiană: o bibliotecă infinită, unde să am, în fiecare moment, acces la orice carte pe care mi-aş dori să o citesc. Cred şi azi, aşa cum credeam încă din copilărie, că plăcerea lecturii, plăcerea de a descoperi în cărţi voci care să provoace la dialog sau la călătorii imaginare, nu poate fi înlocuită cu nimic altceva, nici măcar atunci cînd viaţa îţi oferă tot ceea ce ţi-ai dorit cîndva.

Cînd lectura e pasiune şi nu doar obligaţie de serviciu, cînd bucuria întîlnirii cu discursul Celuilalt – mon semblable, mon frčre – e mai intensă decît nemulţumirea provocată de prestaţia publică a autorului X sau decît apartenenţa la grupuri, cercuri sau „găşti“ diferite, ceea ce rămîne este, întotdeauna, esenţialul – şi anume cartea. Dincolo de diferenţele (fireşti) de percepţie şi de interpretare a realităţii imediate, ceea ce rămîne (dacă rămîne) este forţa ideilor, este arta rostirii, este capacitatea auctor-ului de a articula o operă. A nega valoarea acolo unde ea este evidentă, a alcătui topuri şi ierarhii din care principiul axiologic să lipsească, înlocuit fiind cu alte criterii, precum cel al prieteniei, al loialităţii faţă de şef sau al aderenţei la grup, mi se pare nu doar o gravă (şi impardonabilă) eroare, ci şi o denaturare cu premeditare a tabloului valoric contemporan. Pretenţia unora de a acorda certificate de apartenenţă la breasla scriitorilor şi de a excomunica scriitori care îndrăznesc să gîndească altfel decît anumite „instanţe“ reflectă o mentalitate de vechil, cu totul disproporţionată şi ina­decvată pentru un domeniu atît de complex cum este cel cultural. Pentru aceştia, fascinaţia jocurilor de putere depăşeşte, cu mult, plăcerea lecturii şi ataşamentul pentru valoare.

Din momentul în care am iniţiat Premiile pentru literatură ale revistei Observator cultural, am ştiut că vom înainta, an de an, pe un teren minat de orgolii şi de interese care nu întotdeauna au de-a face cu literatura. Şi, cum nimeni nu e scutit de reacţii omeneşti (prea omeneşti), ne-am dorit de la bun început să preîntîmpinăm arbitrarul şi parti-pris-urile în alcătuirea listelor de nominalizări şi, apoi, în acordarea premiilor, prin introducerea celor două jurii. Primul, în mod special, este alcătuit din critici din generaţii diferite şi din spaţii geografice diferite, tocmai din dorinţa de a avea o imagine cît mai aproape de realitate a actualităţii literare autohtone, în ideea că voturile a peste douăzeci de cititori profesionişti, din toate colţurile ţării, au toate şansele să alcătuiască o ierarhie valabilă. An de an, pe lista de nominalizări la Premiile Observator cultural s-au regăsit cărţi indiscutabile din punct de vedere al valorii lor literare sau al interesului lor cultural, scrise de autori foarte diferiţi ca vîrstă, ca opţiuni estetice, ideologice şi/sau politice, reprezentativi pentru un grup sau altul, pentru o orientare sau alta. Nu ne-am dorit ca apartenenţa unui autor la un anumit grup să figureze printre criteriile includerii sau ale excluderii cărţii sale de pe lista de nominalizări, pentru că ni se pare firesc să recunoaştem valoarea oriunde s-ar afla. Literatura română nu este moşia personală a nimănui, şi cu atît mai puţin pot fi apreciaţi (sau depreciaţi) scriitorii în funcţie de relaţiile personale care se stabilesc în cîmpul cultural între protagoniști diferiţi.

Ştiu foarte bine că nu aşa gîndesc cei care azi au impresia că de umorile lor depinde canonul literar românesc pe următorii o sută de ani, dar noi, cei care ne străduim să realizăm această revistă, nu putem şi nu vrem să funcţionăm în logica aceasta, perdantă pe termen lung. Nu poţi întocmi liste şi ierarhii din care să-i excluzi sistematic pe toţi cei care te critică, pe toţi cei care, într-un moment sau altul, ţi-au devenit adversari (reali sau închipuiţi), fără să te pui pe tine însuţi în cea mai proastă lumină posibilă. Şi nu azi sau mîine, ci la scara istoriei. Ce fel de criterii de selecţie poţi invoca atunci cînd, din bilanţul prozei anului 2015, lipsesc cele mai bune romane, doar pentru că autorii acestora – scriitori imposibil de „scos“ din literatura română, precum Daniel Vighi, Cristian Teodorescu, Octavian Soviany – refuză să accepte arbitrarul unor decizii luate în numele tuturor scriitorilor? Mi se pare incorect şi absurd să pui neînţelegerile dintre persoane mai presus de valoarea cărţilor, mai ales atunci cînd nici un argument critic, literar, estetic nu poate fi invocat în sprijinul unei atari decizii. O carte contează nu doar atunci cînd întrunește aprecierile tuturor, ci și atunci cînd stîrnește dezbateri, cînd pe marginea ei se formulează opinii pro și contra, firești într‑o cultură vie.

Acesta e motivul pentru care veţi găsi mereu pe listele de nominalizări la Premiile Observatorului cultural cărţi şi nu persoane, cărţi care merită citite, comentate şi dezbătute, indiferent de poziţionarea în sfera publică a autorilor lor. Dacă am gîndi literatura română doar în funcţie de simpatiile şi adversităţile personale ale celor care se află la conducerea uniunilor de creaţie sau ale celor care conduc revistele literare – acelea care au mai rămas –, ce ar mai rămîne oare din peisajul acesta atît de viu şi, din fericire, atît de divers? Probabil că foarte puţin, şi nu neapărat ceea ce ar conta cu adevărat.

Şi e surprinzător să văd cum tot felul de persoane – care nu s-au remarcat în ultimii zece-treisprezece ani prin gesturi sau atitudini care să trădeze măcar o urmă de caracter – sînt brusc cuprinse de accese de intransigenţă morală şi se trezesc dînd lecţii de etică publică, de la „înălţimea“ unor cariere construite exclusiv pe resurse bugetare şi, în unele situaţii, pe intense exerciţii de admiraţie a unor oameni puternici. Puţină decenţă nu ar strica, desigur.