Se mai poate vorbi azi, în oraşul contemporan, de heterotopii, concept lansat și „canonizat“ de Michel Foucault într-unul dintre cele mai celebre texte scurte din istoria filozofiei, pe care mi-a plăcut, cîndva, să-l traduc: Altfel de spaţii (Des espaces autres)? Mai este oraşul contemporan (în măsura în care mai există „oraş contemporan“ şi nu doar spaţiu urban continuu şi indistinct, modulat) un fel de paradoxal continuum de discontinuităţi, de contradictorie omogenitate prin eterogenitate? Sau, încă o formulare a aceleiaşi întrebări: evoluţiile contemporane ale oraşului ca „spaţiu urban“ confirmă sau infirmă conceptul de heterotopie, de oraş compus din „altfel de spaţii“, adică din micro-utopii şi micro-ucronii realizate, împlinite?
La aceste întrebări, sau la această întrebare diferit formulată, voi răspunde „scriitoricește“ sau, mai degrabă, poetic, prin două jocuri de cuvinte: oraşul contemporan face dovada unei anumite mall-iciuni, iar spaţiul urban actual este alcătuit din spa-ţii, devine tot mai mult un spa-ţiu.
Să începem însă, în sfîrşit, analiza propriu-zisă. În textul lui Michel Foucault, oraşul modern apare ca un arhipelag de „altfel de spaţii“, de spaţii care, cu toată banalitatea lor, reprezintă nişte micro-utopii realizate, împlinite, care diferă atît de spaţiul percepţiei comune a oraşului-standard, de zi cu zi, cît şi între ele, unele de altele. Cimitirele, bisericile, bibliotecile, muzeele, grădinile, bordelurile, cazărmile, închisorile, motelurile şi coloniile, toate aceste spaţii definitorii – dar, mai mult ca sigur, şi altele – transformă, calitativ, oraşul modern, în viziunea vag baroc-ironică a lui Michel Foucault, pur şi simplu într-un vapor, într-o navă, adică în lumea însăşi, într-un spaţiu planetar la scară redusă, confirmînd marea intuiţie a altui mare spirit al culturii moderne, James Joyce, pentru care, în romanul Ulise, o plimbare prin Dublin era descrisă precum Odiseea. Oraşul modern este un pachebot global, un „semnificant flotant“ care poate acosta, se poate localiza pretutindeni în lume. Oraşul modern pluteşte. Cu atît mai mult oraşul sau spaţiul urban postmodern. Pe nesimţite, accesul nostru în toate micro-utopiile, în toate heterotopiile oraşului modern se face prin nişte adevărate ritualuri de transgresiune, pe care noi, însă, nu mai ajungem să le simţim ca atare, ci cel mult difuz, tocmai de aici venind, probabil, şi ceea ce numim „farmecul“ şi „misterul“, caracterul de „aventură“ al unui mare oraş. Un mare oraş modern este alcătuit, asemenea unui arhipelag, dintr-o multitudine de spaţii visate, în care dorinţele şi fantasmele devin realitate, între toate aceste spaţii trecerea făcîndu-se prin încălcări, nepedepsite de lege, ale unor norme ideale la fel de fantasmate, de „onirice“. Noi, însă, încet, încet am încetat să mai simţim multitudinea de aventuri, imprevizibilul, tensiunea imediată, la tot pasul, dintre vis, promisiune şi realizare pe care le presupune viaţa într-un mare oraş, într-un oraş consistent modern.
Cum arată însă, din această perspectivă, oraşul postmodern, mai exact spaţiul urban actual (pentru că s-a spus şi se spune că nu mai putem vorbi, azi, de oraş, în mod izolat şi specific, ci doar de hiperurbanizare, de generalizare a condiţiilor urbane, deci de spaţiu urban generalizat, global chiar)? Mai este spaţiul urban postmodern compus dintr-o multitudine de „altfel de spaţii“, de heterotopii, de micro-utopii realizate?
Răspunsul e simplu şi scurt, chiar dacă va trebui, fireşte, detaliat: NU. Oraşul postmodern, sau spaţiul urban actual, a devenit, sau aspiră să devină, în întregime, o unică heterotopie, un unic „spaţiu altfel“, distrugînd însă însăşi valoarea noţiunii de heterotopie, care nu are valoare decît ca multiplicitate, prin multitudinea ei.
Dacă oraşul modern era alcătuit dintr-o multitudine de „abateri de la normă“ şi de „încălcări ale legii“, acceptate şi creatoare, pur simbolice, oraşul actual tinde, trage din greu să devină un unic „spaţiu altfel“, o unică heterotopie, adică o contradicţie în termeni. Uitînd marea înţelepciune (subiacentă şi marginalizată) a oraşului modern potrivit căreia, pentru a fi realizată, împlinită, o utopie trebuie să fie micşorată şi multiplicată, oraşul actual tinde să devină o unică utopie realizată, figurînd în acelaşi timp promisiunea şi împlinirea ei. Sau, mai bine zis, simulînd – în trei timpi – întregul proces al 1) stîrnirii şi întreţinerii dorinţei şi a visului, 2) al promisiunii de împlinire a lor, şi 3) al împlinirii lor efective – toate deodată. Ceea ce e imposibil, irealitate pură şi idealitate prost înţeleasă şi prostesc elaborată. Şi ceea ce distruge, prin artificializare, accelerare şi telescopare, şi noţiunea de heterotopie, şi aceea de utopie, şi dorinţa şi visul, şi împlinirea şi realizarea lor.
În loc să cultive, precum oraşul modern, o întreagă diversitate de spaţii, de heterotopii, cu terifiantele sau delicioasele, deci seducătoarele ritualuri de trangresiune şi de trecere dintre ele, oraşul postmodern (noţiune în sine contradictorie: mai bine spus, deci, spaţiul urban postmodern care, tocmai, ia locul oraşului modern) tinde să devină în întregime un mall, adică să se transforme într-o unică heterotopie comercială, economică, în care economia bunurilor simbolice, cum spunea Pierre Bourdieu, are menirea de a întreţine „economia reală“ a mărcilor globale. Cînd nu reuşeşte să devină ca atare un mall, oraşul postmodern se lasă deportat, marginalizat, devastat, pustiit şi transpus în arhipelagul de mall-uri de la periferiile lui. Oraşul postmodern, care tocmai de aceea încetează să mai fie „oraş“, se structurează în jurul complicităţii periferice dintre mall-uri şi grădinile zoologice de shopping-entertainment (să ne distrăm folositor – pentru unii –, adică să ne simţim bine cumpărînd) şi suburbii, altfel spus, cartierele-dormitor al blocurilor comuniste transpuse, capitalist-individualist, pe orizontală, cu devastatoare „amprentă“ teritorial-ecologică.