Noua noastră stîngă intelectuală pare să treacă din planul acțiunii strict publicistice (de tip CriticAtac) în cel al afirmării editoriale. La Editura Tact au apărut în ultimul timp, pe lîngă importante traduceri ale unor gînditori critici cu relevanță internațională, tot mai multe titluri quality autohtone. Cel mai recent, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă de Alexandru Racu (debutul său editorial), e, probabil, cel mai spectaculos prin curajul intelectual. Tînărul autor (n. 1982), absolvent al Facultății de Științe Politice din București, cu un master în studii sud-est europene la Atena și un doctorat la Ottawa, cu o teză despre problematica teologico-politică la Joseph de Maistre și Dostoievski, este o rara avis. Un intelectual pe cît de combativ și incomod, pe atît de rezonabil și deschis. Militantismul său asociază un socialism ecumenic cu un angajament creștin-ortodox care-l situează în răspăr și cu progresismul ateu, și cu dreapta liberală sau conservatoare. Aparentul dezavantaj în planul receptării ideologice este compensat însă printr-un avantaj la nivel formativ, buna pregătire în domeniul științelor politice și economice fiind dublată de competența în materie de teologie și de istorie a creștinismului. Se adaugă un discurs a cărui eleganță academică open mind se conjugă, fără pedanterie, cu rigoarea argumentativă și dicțiunea ideilor. Amplificată de talentul polemic și de finețea ironică a autorului, lectura textelor sale devine pe cît de edificatoare, pe atît de captivantă.
Titlul cărții de față e o replică, în oglindă, la titlul Patriarhului Justinian Marina, Apostolat social: pilde și îndemnuri pentru cler (1949). O lucrare în care – demonstrează Racu – dimensiunea socială a tradiției creștine a fost adaptată noului regim fără mari concesii dogmatice, dar a devenit, fatal, un simbol al colaboraționismului. Nu același, vom vedea, a fost cazul cu noul mariaj dintre neoliberalismul băsescian pro-austeritate și teologia ortodoxă, unde erezia flagrantă, asociată celor mai grotești acrobații intelectuale, a căpătat, grație prestigiului și influenței instituționale a elitelor de dreapta, vehement anticomuniste și militant proocidentale, un certificat de onorabilitate spirituală. Motivele BOR sînt expuse într-un dens Epilog: „Reticența ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române de a critica neoliberalismul intelectualilor creștin-ortodocși de după 1989 poate fi înțeleasă nu doar din perspectiva nevoii de a menaja niște personaje care își pun capitalul simbolic în slujba ortodoxiei, ci, mai mult decît atît, din perspectiva nevoii de a preveni niște critici venite din zona întregii societăți civile […] în condițiile traducerii anticomunismului într-un consens neoliberal în care eliberarea de comunism presupunea inclusiv eliberarea de asigurarea medicală universală și învățămîntul gratuit și universal […] nu este greu de imaginat cum ar fi reacționat societatea civilă, în frunte cu aripa ei ortodoxă, dacă BOR, în loc să-și plîngă păcatele colaboraționiste, ar fi îndrăznit să critice reforma neoliberală printr-un nou Apostolat, fie el doar Social-Democrat. […] Astfel, dincolo de absența unei pregătiri intelectuale necesare, ce poate fi pusă în bună parte pe seama unor circumstanțe istorice mai greu de controlat, eșecul profetic al BOR în noul context neoliberal nu a reprezentat decît consecința inevitabilă a eșecului profetic anterior manifestat în raport cu regimul comunist, eșec la rîndul său tributar, în oarecare măsură, dacă citim cu atenție Apostolatul social, eșecului Bisericii Ortodoxe Române din perioada interbelică, atunci cînd Mișcarea Legionară a reușit în mare măsură să captureze atît tradiția și spiritualitatea Bisericii, cît și o mare parte din clerul ei. Din păcate, la lipsa cunoașterii s-a adăugat lipsa de coloană vertebrală, vid speculat altminteri de impostura morală și intelectuală a unor personaje ce aveau avantajul de a se afla pe val, în timp ce BOR era mai degrabă obișnuită cu strategia plecării sub val. Iar mersul din eșec în eșec era inevitabil atîta vreme cît Biserica nu-și asumă concomitent atît trecutul, cu păcatele lui, cît și prezentul, cu provocările lui“. Am putea adăuga la rigoare și alte motive, cum fi teama de stigmatul antioccidental sau putinist. Nota bene, Racu se raportează la regimurile comuniste, dar și la cele pre- sau postcomuniste, în afara clișeelor Războiului Rece. Ceea ce deconstruiește e un nou discurs al Puterii, un Sistem a cărui analiză în profunzime depășește limitele cărții de față.
Abordînd legitimarea ortodoxă a neoliberalismului românesc recent de pe poziții apropiate celor ale lui Cornel Ban (din Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc), prezentul volum e lipsit de precursori. Nu am avut, din păcate, în România o tradiție ortodoxă „de stînga“. Cazurile unor Gala Galaction sau Sandu Tudor sînt excepții fără urmări. Alexandru Racu observă judicios că, odată cu prăbușirea Imperiului Bizantin, „pe care Rusia țarilor nu-l va copia niciodată cu adevărat“, ortodoxia sud-est europeană s-a repliat exclusiv asupra identității sale liturgice și mistice, dimensiunea socială epuizîndu-se în naționalism „ca reflex colectiv de conservare, un naționalism al cărui patos va degenera deseori în nevroză identitară, erezie filetistă […] și opțiuni politice nefericite (altminteri prezente din plin și în spațiul catolic și protestant)“. Iar „colaboraționismul“ BOR cu puterea comunistă de după 1948 avea să alimenteze în perspectivă compromiterea componentei sociale a creștinismului și va stimula tentativele de inocentare a intelectualității legionare, tabloidizate mai nou prin formula „sfinții închisorilor“. „Intelectualii Bisericii“ din perioada interbelică s-au situat, zdrobitor, pe aliniamentele dreptei radicale, Nichifor Crainic și Nae Ionescu s-au bătut pe aceeași zonă etnicistă a „noii spiritualități“, iar un gînditor creștin mai moderat ca Mircea Vulcănescu, discipol al neotomistului Jacques Maritain, a fost un social-conservator cu accente tradiționaliste.
N-ar fi lipsit de interes felul în care a fost recuperată în postcomunism moștenirea năismului, în cheia unui elitism antidemocratic. Mai complicată e istoria internă a BOR din ultima fază a regimului ceaușist, influența grupului isihast Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (prin intermediul părintelui Andrei Scrima) sau geneza grupurilor de reformă de care n-a fost străin un ierarh-scriitor ca Bartolomeu Anania. Ar merita apoi urmărită, după 1990, influența politică a unor personalități intelectuale precum Andrei Pleșu, principalul lansator al noilor clerici laici. Sau condițiile interne și externe care au prezidat trecerea de la patriarhia PF Teoctist la cea a mai… neoliberalului Daniel. Spun toate acestea întrucît teologia neoliberală de rit ortodox nu reprezintă decît un avatar recent – adaptat noilor rigori globaliste și pro-austeritate, generos sponsorizate în perioada crizei financiare de PPE prin Fundația „Konrad Adenauer“ și altele – al unor fenomenemai vechi. Ea nu poate fi complet înțeleasă urmărind doar componenta economică neoliberală, ci avînd-o în vedere și pe cea culturală, elitist-conservatoare. În anii ’90, sub acoperirea creștin-democrației și a PNȚ-CD, au fost(re)generate forme diverse de ortodoxism anticomunist: criptolegionar, tradiționalist-slavofil sau neoconservator-occidentalist, instrumentate pînă azi în bătălii cu substrat geopolitic.
Mai nou, subsidiaritatea creștin-democrată a reprezentat – arată, fără drept de apel, Racu – un alibi pentru eludarea componentei sociale a creștinismului ortodox sau catolic, mai întîi prin evacuarea solidarității în favoarea carității, apoi prin stigmatizarea asistențialismului social și recomandarea preluării funcțiilor acestuia doar de către Biserică, în detrimentul Statului. Un alt alibi l-a reprezentat marginalizarea componentei sociale prin privilegierea (în cheie elitistă) a contemplației spirituale evazioniste ca atribut al ortodoxiei. Acest atribut a devenit, pentru unii dintre intelectualii menționați, un argument al finanțării lor preferențiale de către instituțiile Statului. Dar aceasta nu mai e nici creștin-democrație, nici libertarianism, ci ordoliberalism, unde Statul veghează, prin intermediul instituțiilor de forță, la eliminarea asistențialismului social.
Important de precizat: Racu nu pune în discuție valabilitatea economică a neoliberalismului, nici opțiunea pentru acesta, ci demontează felul în care politicile neoliberale, violent pro-austeritate și stat minimal, au fost legitimate prin teologia ortodoxă. Cartea se deschide cu o pledoarie halucinantă pentru libertarianismul creștin-ortodox, lansată pe site-ul Institutului Ludwig von Mises din România, și cu un argument al lui Dan Cristian Comănescu, directorul Institutului, la un volum colectiv în care precizează că toți prietenii săi libertarieni „sînt nevoiți să lucreze pentru guvern, sau instituții controlate de guvern, pentru a putea să-și cîștige traiul ca economiști sau politologi“. De-a dreptul șocantă e diabolizarea complicității omului cu, atenție, „taina fărădelegii etatiste“. Acuzată cel mai consecvent de H.-R. Patapievici, în Omul recent, „fărădelegea etatistă“ e urmărită de Racu pe filierele ei religioase cele mai vizibile: ideea capitalismului laissez-faire care, în linia lui Bernard de Mandeville, transformă viciile omenești în avantaje pentru comunitate (o lume guvernată în orizontul virtuții fiind considerată, din contră, irealistă, utopică) și sacralizarea proprietății private ca extensie corporală a persoanei umane, vehiculată mai ales de radicalismul protestant (puritan) în perioada revoluției industriale anglo-saxone.
Spațiul nu-mi permite să insist asupra detaliilor deconstrucției aplicate, cu lux de argumente, preopinenților intelectuali ai lui Racu. În cîteva capitole-preambul, el confruntă cu neoliberalismul global concepția creștină privitoare la iubirea de arginți și datoria omului față de semenii săi aflați în nevoi materiale, arătînd, convingător, că nu doar doctrina socială catolică de după Rerum Novarum (1891) și Conciliul Vatican II, ci și instituțiile Bizanțului ortodox și Biserica Ortodoxă Rusă (fără a mai vorbi de creștinismul originar) se situează la antipodul unei apologii antisociale a îmbogățirii și proprietății private. Argumentele sînt strivitoare, însuși Mandeville fiind în răspăr manifest cu creștinismul. Oricum, nimic din scrierile teologilor ortodocși greci, ruși sau români nu legitimează capitalismul, iar diferența, în planul doctrinei sociale, dintre „anticomunistul“ Papă Ioan Paul al II-lea, „conservatorul“ Benedict și „stîngistul“ Francisc I e mai mult de natură stilistică. Inclusiv teologia eliberării, ca și diferitele forme de socialism laic, este privită, pînă la un punct, favorabil de Biserica Romano-Catolică. Împotriva concepției weberiene care vede o relație directă între etica protestantă și spiritul capitalismului, Racu arată, cu argumente solide, că protestantismul a favorizat, doar, dezvoltarea capitalismului, nu a încurajat-o, etiologia celui din urmă fiind mult mai complexă. Discutarea diferitelor forme de conservatorism creștin nu e evitată, dar și aici incompatibilitatea cu capitalismul laissez-faire apare vădită.
În privința așa-numitei teologii ortodoxe a neoliberalismului autohton, ne aflăm în zona ereziei religioase și a imposturii intelectuale (cu motivații impure și miză propagandistică). Dacă în cazul lui Patapievici avem de-a face totuși cu o consecvență de atitudine, în cele ale unor teologi ca Ioan Ică Jr. și Radu Preda, deschiși către latura socială a creștinismului, e vorba mai ales de solidarizări conjuncturale cu amicii politici. Mai gravă e situația lui Teodor Baconschi, teolog ecumenic metamorfozat în ministru PDL, militant pro-Băsescu și pro-austeritate, autor de diatribe împotriva „mahalalei inepte“ și a „asistaților social“. De-a dreptul caragialian e, în schimb, Mihail Neamțu: pro-legionar în adolescență, adept al creștinismului social în volumul de debut Bufnința din dărîmături (unde polemiza vehement, printre altele, cu Teodor Baconschi), acesta schimbă macazul după recuperarea ca bursier NEC și în cadrul think tank-ului creștin-democrat CADI, apoi ca propagandist al austerității băsiste, adjunct al IICCMER etc. Pînă-ntr-acolo încît își rescrie primul volum de pe poziții opuse, își recalibrează conservatorismul într‑o cheie new age și, după eșecul proiectului politic Noua Republică, devine promotorul entuziast al escrocheriei nutriționiste Herbalife și al wellnessului, prilejuindu-i lui Racu ironii irezistibile…
Ar fi fost, poate, de dorit ca, pe lîngă cei cinci intelectuali menționați, să fie avuți în vedere și Adrian Papahagi, Dragoș-Paul Aligică (taxați colateral, ca și Anca Cernea sau Bogdan Duca), Toader Paleologu sau Petre Guran. Însă nu exhaustivitatea, ci relevanța constituie miza demersului. În fine, termenului de „neoliberalism” economic i se poate reproșa caracterul vag – îl folosea, cu alt sens, și corporatistul Mihail Manoilescu, în perioada interbelică –, un fel de umbrelă pentru libertarianism sau ordo-liberalism. O observație tehnică: notele de subsol sînt de multe ori atît de extinse încît nu doar că urcă în pagină pînă la a reduce suprasolul la minimum, ci se întind chiar pe cîte două-trei pagini; o redistribuire a textului s-ar fi impus. Dincolo însă de orice observații, volumul face un serviciu gîndirii de stînga autohtone (prin adăugarea unei componente creștine), creștinismului nostru ortodox (prin recuperarea intelectuală a dimensiunii sociale) și gîndirii critice independente. O carte excelentă, urgent necesară, care deschide un vast șantier.
Alexandru RACU
Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă
Editura Tact, Colecția de stradă, Cluj,
2017, 280 p.
Despre Romania ca tara a „exceptiilor fara urmari” s-a tot scris si vorbit. Popor amarat, fara vocatia bibliotecii, am rumegat doua mii de ani nu se stie ce si am ingrasat spontan doar pamantul. E drept ca, din cand in cand, rasare printre balarii, nu se stie de unde, cate o rara avis: Brancusi, Enescu, Coanda, Gogu Constantinescu. Fara nici un preaviz, fara preeminenta unei seminte, ex nihilo apare cate un muritor ce-si depaseste conditia de rama intelectuala si ne ofera viziuni astrale, care -ce sa vezi- functioneaza.
In ultima vreme extrem de putini muritori de acest gen fac ochi pe meleagurile natale. Smecheria modernista s-a prins ca daca citesti o suta de carti poti scoate „onorabil” inca una si cu asta ti-ai schimbat statutul. Ori intre a identifica gena nemuririi si a replica mecanic ADN-ul deja dat este un pic de diferenta.
Sunt cativa ani de cand dl Sorin Adam Matei a deschis discutia cu „boierii mintii”. Valurile starnite au marcat diferenta de calitate dintre natura omului comun si a omului de exceptie. Exemplificarile neaose ale d-lui SAM au mers in sensul in care, daca mai tinem minte, diferenta nu ar fi de calitate ci doar de cantitate si, in plus, admitand ca exista o diferenta, aceasta este ingropata sub un munte de orgoliu, impostura ori lene. Totul s-a savarsit intr-un cor al vituperarilor sterile care au invrajbit iremediabili intelectualii din Romania.
Sub rezerva ca inca nu am citit opul de debut al d-lui Alexandru Racu, doar din ce se pubica in OC, pare ca exista o nevoie irepresibila de a-i ” lua la urina” pe cei cativa care au cantat pe alta voce in privinta trecutului, prezentului si viitorului nostru ca natie. Asaltul permanent impotriva celor care-si fac un titlu de glorie din a pune diagnosticul corect si eventual de a sugera solutii credibile si viabile pentru propasirea culturii romane este cu siguranta neproductiv. Poate chiar, pe termen lung, dea dreptul nociv. Avem nevoie de seminte productive pentru a cultiva ogorul, iar calitatea acestora nu mai este demult o virtute individuala spontana.