„Eu nu vreau să fiu tolerat“

Cea mai recentă colaborare a regizorului Eugen Jebeleanu cu Teatrul Național „Radu Stanca“ (coproducție cu Universitatea „Lucian Blaga“), Familii, prezentată în cadrul FITS, pune în scenă o meditație despre diversitatea formelor pe care le ia familia contemporană – nu toate fericite, nu toate tradiționale.

 

Al cîtelea spectacol pe care-l faci la Sibiu e Familii? Cum ai perceput trecerea de la teatrul independent la cel de stat?

E al doilea pe care-l fac la Teatrul Național „Radu Stanca“, după 20 noiembrie, și al treilea la Sibiu – am făcut Alice la Teatrul Gong, prima dată cînd lucram într-un teatru de stat. N-am simțit că a lucra într-o instituție publică mi-a schimbat abordarea, dar condițiile de producție sînt clar diferite. Te simți mai confortabil cînd nu trebuie ca tot tu, artistul, să cauți banii, să depui proiecte etc. E adevărat că e cu totul altceva cînd nu lucrezi sub spectrul contrîngerilor. Aș vrea să scriu nu o teză, dar un articol despre ce înseamnă pentru mine teatrul constrîngerii, o experiență venind din teatrul independent, o constrîngere și financiară, și artistică. La stat, constrîngerea financiară e mai redusă, iar eu oricum simțeam că această limitare poate deveni handicapantă, o formă de cenzură artistică. Chiar nu știu cît e în teatrul independent libertate de expresie și cît e nu chiar cenzură, ci constrîngere.

Familii pornește de la un moment specific al societății românești, solicitarea de modificare a Constituției. Care sînt prioritățile tale și unghiul din care construiești un astfel de spectacol?

În primul rînd, să creez empatie. Să ajungă aceste povești nespuse, într-un context precum cel de față, și să se nască un dialog. Nu vreau să vin cu soluții, nu fac un teatru revendicativ, n-o fac dintr-un punct de vedere în care să fac altceva decît propuneri prin limbajul teatrului. Am avut această discuție cînd am montat Ogres/Căpcăuni (de Yann Verbourgh) în Franța și am spus că nu vreau să fac un spectacol împotriva homofobiei, deși acest filtru este important, ci pentru egalitatea în drepturi. Asta sper să se înțeleagă și din Familii, că nu am o atitudine contra, ci pro. Mă interesează să-i dau spectatorului un filtru de lectură, dar nu vreau să i-l impun, nu vreau să decid eu cine sînt victimele și cine agresorii.

Familiile tale n-au fost niciodată tradiționale…

Sigur că, tocmai de-asta, mă simt vizat, în primul rînd, de ceea ce spune proiectul de modificare a Constituției și apoi fiindcă noi, comunitatea aceasta minoritară și artistică, avem datoria să vorbim despre asta. Și nu la nivel de anecdotică și jurnalism. Îmi doresc un tip de teatru social care să creeze empatie și să ajungă la spectatorul obișnuit, în căutarea unei povești. Dacă reușesc să creez un prolog pentru discuția pe care spectatorul o va avea cu partenerul de viață, cu copilul, cu fratele, pentru mine e un succes.

Ce înseamnă pentru tine o familie?

Nu știu ce înseamnă o familie azi. Eu sînt pentru egalitatea în drepturi și-n același timp mă întreb ce este o familie, în contextul actual. E important să avem libertatea de a alege. La început, mi-era foarte teamă de acest cuvînt, familia pare ceva contrîngător, care blochează. Nu cred că e nevoie de vreo etichetă pentru ca o uniune între doi oameni să fie puternică și valabilă. Problema nu e că modificarea Constituției vorbește despre căsătoria dintre un bărbat și o femeie, sînt multe alte probleme. Faptul că se vorbește acum despre familie face să se vorbească despre poziția femeii în societate, despre statutul social al minorităților… Familia devine, în acest context, un filtru prin care vorbim și despre alte lucruri. Inclusiv despre minoritățile sexuale. Eu nu vreau ca homosexualitatea să devină o fantezie, ceva exotic, dar nici nu pot folosi cuvîntul „normalitate“. Trebuie ca homosexualitatea să devină „normalitate“, adică să se raporteze la ceva dat de cineva, de „sistem“? Nu trebuie întîi să înțelegem diferența? Pentru mine, cuvinte precum toleranță, acceptare sînt foarte ciudate. Eu nu vreau să fiu tolerat – partea în care se vorbește despre asta în Familii e cea mai personală.

În ce măsură reprezentarea homosexualității în teatru a reușit să schimbe, cît de puțin, percepția societală?

Cred că schimbă percepția, iar în ultimul timp homosexualitatea e foarte prezentă în spectacole. Dar eu mă bucur că nu sînt doar spectacole care să vorbească despre homosexualitate, ci și spectacole în care homosexualitatea există, punct. Spectacole în care homosexualitatea e (doar) un fapt. Așa cred că putem avea un impact și mai mare asupra spectatorilor.

Actorii din Familii sînt studenți, sînt foarte tineri. Vezi la ei o diferență de atitudine față de sexualitate?

Față de generațiile sensibil mai mari, da, se simte o altă raportare. Actorul tînăr nu va spune că joacă un homosexual într-un spectacol. Fiindcă nimeni nu spune că joacă un heterosexual. Actorii crescuți în alte contexte văd „homosexualul“ ca un rol de compoziție, acum sper că nu mai e cazul. Joci un gay, dar dincolo de sexualitatea lui, el ce face în viață? Nu există homosexuali de meserie, n-are nimeni diplomă în asta.

Orientarea sexuală joacă același rol în identitatea și viața unui homosexual ca și în cea a unui heterosexual.

Nimeni nu-și trăiește viața spunînd „sînt X-ulescu și sînt heterosexual“. În Franța, unde trăiesc, nu discut cu nimeni despre homosexualitate, fiindcă nu văd cum ar schimba asta atitudinea omului față de mine. Trebuie vorbit despre diferență, dar nu există nimic exotic într-o anume orientare sexuală. Mai e ceva: eu nu cred că dacă sînt homosexual am mai multă legitimitate să vorbesc despre asta. Aștept momentul în care oameni heterosexuali vor începe să facă astfel de spectacole. Și momentul în care nu vom mai face spectacole despre, ci vom aduce, pur și simplu, această realitate pe scenă, așa cum se vorbește acum, în Franța, despre diversitatea pe scenă, în termeni de rasă, etnie, accent… Nu spectacole despre minorități, ci cu minorități.

Dar nu prea poți face asta cînd (mai) nimeni în teatrul românesc nu și-a făcut coming out-ul.

Eu mi l-am făcut și chiar foarte deschis. Și cred că pentru unii oameni contează, ca exercițiu de asumare. Dar faptul că-ți asumi homosexualitatea nu te transformă într-un erou, nu primești o medalie pentru asta, fiecare are dreptul să-și asume sau nu. Non-asumarea nu trebuie blamată. Iar faptul că eu îmi asum nu înseamnă nici că homosexualitatea este singura sau principala temă a spectacolelor mele, nu vreau să devină grila mea de discurs. Am început regia pentru că voiam să spun ceva despre lucruri care pe mine mă dureau, în acel moment, iar acum sînt într-un moment în care nu mai vreau să mă raportez la mine și la problemele mele, ci la problemele celorlalți. Povești pe care nu le știu, povești nespuse. Sînt atîtea lucruri pe care nu le știu, de ce n-aș putea vorbi despre un militar? Dacă vrem ca spectatorul să facă același efort de a asculta lucruri noi, de a-și dezvolta o gîndire critică, atunci și noi, ca artiști, trebuie s-o facem.