Poezia, azi, într-o lume haotică și agitată (I)

La Festivalul Antares de anul acesta, desfășurat la Galați, s-a citit poezie, dar s-a și discutat despre poezie. Așa că m-am gîndit că răspunsurile despre ce mai înseamnă poezia azi n-ar trebui să rămînă doar informale. Am continuat cu alți cîțiva poeți. Și iată ce puzzle de răspunsuri a ieșit.

S-a vorbit mult despre poezie și a curs multă cerneală despre acest subiect. În fine, de fiecare dată cînd scriem, avem, mai mult sau mai puțin explicit, o definiție personală a poeziei. Ce înseamnă poezia pentru tine? Pare naiv și simplu, dar cînd începem să reflectăm asupra acestui subiect, facem descoperiri surprinzătoare.
Mai deține azi poezia un loc important în această lume haotică și agitată?
După tine, astăzi, care este rolul poeziei în contextul multicultural? (Doina IOANID)

Michel CASSIR: „Puterea stării de slăbiciune“

Voi pleca dinspre sfîrșitul propoziției, care pune înainte descoperirile surprinzătoare. Esența însăși a poeziei este de a crea un nou sens, o nouă turnură a cuvintelor, un nou mod de a lua în stăpînire cotidianul. Ea se află pe deplin în descoperirea atît a lumii palpabile, cît și a labirintului interior, care-și desfășoară șarpele de dorință și spaimă. Dacă poezia reflectează, o face într-un soi de dezordine amoroasă, cu simțurile treze, ca într‑un meșteșug în permanentă evoluție, care repune sub semnul întrebării regulile semnificatului, printr- o atingere care ține mai mult de o apropiere magică decît de învățarea evidentă a unei meserii. Aceasta trebuie să meargă de la sine în atelierele clandestine ale ființei, unde disciplina este o călire a spiritului în mișcare. Este o fericire că poezia este o căutare, un dans individual, dar care intră în rezonanță cu materia sensibilă, atît ființe, cît și mediul înconjurător. Nu există trecere obligatorie care să reflecte numai modele, poezia are puterea de-a întoarce foaia și de a-și reinventa motivațiile. Există totuși ceva etic, care nu are nimic de-a face cu morala, poezia nu poate înflori decît în propria sa autenticitate. N-o forțăm nici cu formule, nici cu o presupusă regalitate sau cu o decădere a cuvintelor. Poetul nu poate decît ceea ce poate și, deja, e o minune cînd ajunge să atingă fibra instrumentelor sale, cînd învață să elibereze „marile vînturi“ din propriului trup, care este și gîndirea sa. Poezia este „inteligentă“ și „inteligibilă“ prin geniul aproximărilor sale succesive ale „adevărului“, care nu este altceva decît navigarea pe mările dezlănțuite ale ființei. De aceea, visul este un ferment al unei noi vieți, injectate în chiar centrul sistemului nostru nervos, ca o sursă a tuturor neprevăzutelor ce formează inspirația. Dar fiecare are propria sa practică de a o sluji. Unii curtează liniștea și meditația, iar alții sînt derviși rotitori. Fiecare se poate apropia de minune sau de un recif periculos. „Adevărata“ poezie este cea care dă măsura puterii și a lunecării sale, fără să-și forțeze talentul. Poezia care este capabilă să nege „sacrul“ convențional stabilit este ea însăși un cînt sacru, care nu-i lipsit nici de revirimente, nici de bucurii păgîne. Este în afara definițiilor și ne dă ocazia de a prevesti bulversarea sau comuniunea… Dar liniște, ea-și face lucrarea, în afara discursului.
Cu cît mai mult lumea pare a nega surprinzătoarea libertate a poeziei, cu atît mai mult aceasta riscă să cîștige, prin obscuritatea plonjeurilor sale, o vivacitate, care opune rezistență calapodului gîndirii bătucite și robotizate. Și în această privință, ea nu are nevoie de forcing, ci deține o inocență și o extraluciditate, care o protejează de fatalitatea propriei stingeri. O poezie poate fi făcută pulbere și renaște din cenușa sa ca un frumos diavol în fața experților normei. Să prinzi țiparul nu este o misiune ușoară pentru adepții sinuciderii creației individule și colective. Poezia o ia înaintea dificultăților și-și anticipează învierea. Și-atunci, dacă are parte de un loc ales, asta-i altă poveste? A avut oare vreodată? Poate doar în societățile naturale, unde poezia este una cu respirația. Azi, se fac plecăciuni cu ușurință în fața marilor revoltați ai poeziei, Rimbaud și alții… Dar atît de puțini dintre ei au avut parte de omagii în timpul vieții lor sau măcar pe cînd mai aveau forța de a se bucura de ele. Baudelaire, declarat „Prinț al poeților“, era deja ros de suferință. E adevărat și că spiritul poeziei are de suferit într-o societate de consum de rangul trei, în care banalitatea și scăderea calității fac orice suflu să tacă. Poezia are să se risipească atunci într-un zgomot de fond. Este o adevărată bătălie și nimic nu-i cîștigat dinainte. Dar poezia a demonstrat deja că atunci cînd este sufocată își scoate din măruntaie ecoul lumilor reinventate. Nu, poezia nu are dinainte avantaje, însă refularea ei o face atrăgătoare, și în privința asta nimeni nu poate nega puterea stării ei de slăbiciune. Rămîn convins că, în ciuda marginalizării poeziei de către mass-media și fără de onoruri oficiale (ceea ce rămîne încă de dovedit!), este cu atît mai necesară pentru a crea postura umană, demnitatea și libertatea. Dacă știe să reprezinte un avînt de libertate, nu vom înceta să auzim vorbindu-se de ea, nu va stîrni doar entuziasmul saloanelor confidențiale, ci va conduce la revoltă.
Poezia e ca un ucenic vrăjitor, traduce invizibilul în sensibil, ceea ce-i deja o sarcină complexă (dacă n-ar fi formulele luminoase…), avînd, prin esența ei, o dublă tratare: transformarea „fulger“ și făurire de meșteșugar. A știut, ca toate cunoștințele sale, să se strecoare dintr-o limbă în alta și să-și extindă frumusețea și amenințarea. Contextul multicultural nu este o problemă în sine, dar reducerea sa la o serie de clișee și confuziile l-au transformat într-o capcană în care poezia nu vrea să pice. Ea trebuie să respire propriul aer și să-și păstreze prospețimea vederii. Această miză nu este dintre cele mai neînsemnate, căci e vorba de legătura cu propriile sale rădăcini. Un copac nu comunică la infinit cu toți ceilalți copaci decît dacă este înrădăcinat în misterul lumii subterane. Așa este și cu poezia, care nu trebuie să dea reprezentații, ci să facă față societății cu fruntea sus. O bună doză de viziune critică devine indispensabilă, ca să nu ne scufundăm în neînțelegere. Poezia este, de asemenea, și mai ales, forță empatică și vizionară. Ea trebuie să-și rafineze armele pentru a rămîne în avangarda artei și a refuza să găsească în situații neplăcute. Ea este menită libertății, acesta este rolul ei. Să imagineze, să anticipeze, să ia pulsul ființei umane și al ținutului său.

Michel CASSIR este poet, editor (Editions L’Harmattan) și cercetător științific. S-a născut la Alexandria, în Egipt, a trăit în Liban și în Mexic, înainte de a se stabili în Franța, în 1986.

Antonin GORCEV DONCEV: „Poezia nu și-a găsit cheia spre sufletul omului de azi“

Întrebarea pare elementară, dar pare să nu aibă un răspuns satisfăcător. Pentru mine, poezia este un cod emoțional genetic, al cunoașterii lumii, a noastră înșine, a trecutului, a prezentului și a viitorului. Poezia combină lucruri incompatibile – viața și moartea, dragostea și indiferența, nebunia interioară și conservatorismul canonului, muzica versurilor și disonanța sufletelor noastre tulburate. E ca marea – duce cu ea ritmuri, ne înfurie, se duce departe și se întoarce – cu noi valuri, cu noul poet, cu adîncimile și transparențele sale. Poezia ne spune lucruri pentru care nu sîntem pregătiți – nici în calitate de cititori, nici de autori. De aceea, poeții sînt ca meteorii – trăiesc cu violență, de obicei au viața scurtă, iar noi ne amintim din ei doar cîteva versuri sau poeme. Dar ei rearanjează genomul sufletelor noastre.
Azi, lumea e foarte rapidă, ne uităm
întruna și ne ascultăm la iPhone atît de mult ca să ne auzim vocea sufletelor noastre. O facem întîmplător, cu o jumătate de ureche. Cultura de masă și poezia se află la poli diferiți, și un efort intelectual conștient este necesar pentru a stabili diferențele dintre eargasm și arta care ne ridică spiritual și ne face mai buni. Adevărata poezie e dificil s-o traduci în multe limbi, dar, din fericire, primăverile vieții sale sînt autorii de sute de naționalități, țări, popoare, care își spun frați și surori, pentru că simt intuitiv că au o misiune comună pentru ei și pentru lumea întreagă. Nu politica – arta și poezia în special îi schimbă pe oameni și societatea în care trăiesc. Azi, avem nevoie de mai mulți ochi și urechi, de o inimă mai mare, ca să fim oameni adevărați.
Din nefericire, locul ei nu mai este unul de frunte. E bine că multe festivaluri internaționale de poezie se fac pretutindeni în lume. Mai prost e că audiența e de obicei formată din autori care-și citesc unii altora. Firește, din cauza barierelor lingvistice. Este și o lipsă de interes a mass-mediei, dar în general, după mine, problema este evolutivă – poezia nu și‑a găsit limbajul modern, cheia spre sufletul omului de azi, emoția care să înlocuiască privitul unui meci sau shoppingul în mall. Pe de altă parte, e o plăcere scumpă – tiraje mici, comisioane mari pentru vînzare și să nu uităm de bătălia pentru noile școli, curente zgomotoase care maschează slaba creativitate, nici de comercializarea criticii literare la scară globală – pentru că poezia este antigravitație. Și mă întreb – acum, cînd lumea este copleșită de consumism, se sinucide în atacuri, în conflicte militare, în bătălii inutile pentru dragostea liberă, în droguri și aviditate – unde e de găsit răspunsul la întrebarea lui Hamlet. Baza oricărei religii este poetică.

Antonin GORCEV DONCEV s-a născut pe 11 ianuarie 1952, la Ormutag , în Bulgaria. A absolvit Filologia bulgară, la Universitatea din Veliko Târnovo. Este poet, ziarist şi președinte al Uniunii Scriitorilor din orașul Șumen.

Metin CENGHIZ: „Puntea dintre culturi trebuie să fie poetică“

Viața nu poate fi învățată niciodată doar prin știință. Nici religia nu ne poate învăța viața. Învățăm diferite lucruri din istorie despre viață. Dar avem în același timp vise despre viață. Fantezii, imagini. Acestea sînt mai complicate. Firește, de aceea învățăm. Dar ele se referă mai mult la individualitate și emoție. Partea asta nu mai este cu adevărat importantă. Din păcate, așa stau lucrurile. Visele pe care le vedem, fanteziile pe care le clădim aparțin lui big brother. Poezia este importantă din acest punct de vedere. Astăzi, poezia are o astfel de funcție. Ne amintește că sîntem oameni, că nu sîntem roboți. Poezia atrage atenția asupra vocii emoțiilor și asupra inimii noastre.
Azi, oamenii aleargă întruna. De colo pînă colo. Viața curge într-o grabă mare. Romanul, povestirea, narațiunea… ne atrag atenția asupra acestei grabe. Dar poezia, muzica și pictura ne arată ce avem în viața asta. Ne deschid inima, ne arată sentimentele. De aceea poezia este mai importantă astăzi. În vremurile vechi, de demult, omul doar își spunea sentimentele, fanteziile, visele. Poetul le spune mai eficient și regulat. Azi, munca noastră este mai dificilă. Din cauza tehnologiei și a sistemului care scrie și el o poezie simulativă. Dar nu poate crea imaginea. Poezia modernă poate.
Lumea devine mai mică. Evoluează către o singură culoare. Poezia ar trebui să ne reamintească diferite culori. Și asta este o funcție a poeziei. De aceea, puntea dintre culturi trebuie să fie poetică. Așa cum sînt banii transnaționali… Împotriva banilor, a lumii uniforme, poezia trebuie să fie transnațională. Astfel, pentru a comunica, e necesară poezia. Ea ne arată diferite aspecte. Cîntecele noastre în diferite limbi.

Metin CENGHIZ s-a născut în 1953, în Turcia. Este poet, eseist, traducător și editor, membru al PEN și al Uniunii Scriitorilor din Turcia. A fost laureat cu mai multe premii, printre care și Premiul „Tudor Arghezi“, în 2011.

Jaime B. ROSA: „Să scriem poezie în timp ce mîncăm un croasant“

Sincer, n-am putut niciodată ști ce este poezia. În cazul meu, este ceva care paște din mine, ceva firesc. Nu concep să scriu poezie după reguli, e ceva așa de natural precum a face pipi pe o plantă, indiferent unde.
Din nefericire, nu. Nu cred. Dar este ciudat că rezistă, în ciuda marginalizării crescînde. Ceea ce putem face noi, poeții, cel mai bine este să scriem poezie în timp ce mîncăm un croasant.
Poezia este ea însăși, în sine, multiculturală. E o substanță multiculturală în esența sa și nu există altceva mai bun pentru a uni popoarele și oamenii decît o poezie bine irigată de bere. Substanță eminamente poetică, de altfel.

Jaime B. ROSA s-a născut la Valencia, în 1949. A făcut studii literare la Sorbona Paris IV, face parte din mai multe instituții literare, printre care International Poets Academy. Are o operă bogată și se preocupă de promovarea creației literare a minorităților. A făcut o antologie de poezie iudeo-sefardă și una de poezie maya.

Menachem FALEK:„Patria de rai“

Pentru mine, poezia e un prieten în care mă pot încrede. Un prieten căruia îi pot spune ce vreau, ce mă doare, ce mă face să mă bucur. Ea ascultă și nu mă judecă. E clar că numai o parte dintre poezii sînt publicate și împărtășite cu lumea din afară, dar însăși scrierea e ceea ce mă poate elibera și asculta la bătutul inimii și la sunetul aerului pe care îl respir. Ea e copilul sau prietenul cu care am mers de mînă cînd eram tînăr, și nu mi-e rușine să merg cu ea mai departe, mînă în mînă. Ea este și cea pe care sînt bucuros să o cunosc, chiar dacă e scrisă de altcineva, și așa să îmi fac prieteni noi. Și acum am mulți, mulți prieteni, vechi și noi, în fiecare zi.
Poate eu sînt naiv, dar cred că da. Eu cred că poezia iese din suflet, nu e ceva tehnic. Ea iese din locul cel mai adînc al sufletului, și de aceea e ceva de care au nevoie și cei cu suflet gingaș, cei ce iubesc arta, dar și cei ce scriu. Și de aceea cred nu numai că e importantă și publicarea ei continuă în toate mediile de comunicații, dar că va continua să se scrie și să apară.
İn lumea haotică și supraexpusă la interese și acte economice și financiare, eu cred că poezia e patria de rai în care se pot întîlni oamenii de artă și pot vorbi aceeași limbă, limba emoțiilor, limba sufletului. Asta e țara în care poți găsi adăpost și trăi și singur, dar și împreună cu oameni ca tine. Oameni cu care te înțelegi și care te ascultă și vă înțelegeți unul pe altul, și mai departe. Și chiar ați putea construi o lume nouă, poate asemănătoare cu lumea lui Aldous Huxley din romanul Brave new world sau poate diferită, dar sigur o lume mai bogată și mai reușită decît lumea financiară și politică existentă.

Așa că poezia, ca și celelalte arte, e parte din cultura care poate da o semnificație diferită vieții omenești.

Menachem FALEK s-a născut la Bistrița, în 1951. A emigrat în Israel, în 1964. Trăiește la Ierusalim. Este vicepreședinte al Asociației Scriitorilor Evrei din Israel. Membru onorific al Academiei Internaționale de științe, artă, cultură și spectacole „Cita de Roma“. Membru în consiliul editorial al Universității Bar-Ilan (periodic virtual literar). Este producătorul lexiconului complet al scriitorilor evrei în limba ebraică (2009). De curînd, a realizat o antologie cu poeți români traduși în ebraică.

Jan H. MYSJKIN: „Vechea întrebare a lui Hölderlin“

Nu sînt în stare să răspund la astfel de întrebări. Cînd poeții încep a discuta despre definițiile lor date poeziei, reînvie vechea întrebare a lui Hölderlin: „La ce bun poeții în timpuri sărace?“. Atunci știu că pentru mine a venit momentul să mă duc la culcare. Mă situez pe poziția lui Mallarmé: „Poemul are loc de unul singur“, ceea ce implică faptul că poemul nu se dăruiește decît în actul său și își este suficient sieși. Ok, asta este în sine o definiție, care nu exclude reflecția. Una dintre liniile de forță din ultimele mele volume – Aritmetica atingerii și Ş.a.m.d., ş.a.m.d… – era chiar întrebarea ce este un text poetic. Se găsesc în aceste volume poeme în versuri libere și/sau rimate, altele sînt poeme în proză sau vizuale. Pluralitatea formelor este aceea care pune în evidență întrebarea despre identitatea poemului nu într-o manieră discursivă, ci intrinsecă ansamblului compozițional. Într-o lume în care limbajul mediat și mediatizat este omniprezent, există puține șanse ca poemul ca oprire a limbii asupra ei înșeși să nu fie perceput. Entertainment poetry, în schimb, înflorește mai mult decît înainte – dar în acest caz, divertisementul iese net în fața poeziei.

Jan H. Mysjkin foto (c) Alastair Cook

Jan H. MYSJKIN s-a născut la 16 noiembrie 1955, la Bruxelles. Este poet, eseist şi traducător. Locuiește în prezent la Paris. A studiat Regia de cinema la Institut National Supérieur des Arts du Spectacle de la Bruxelles. A studiat apoi Filozofia, la Universitatea din Gand, secţia de „Logică şi Epistemologie“. A primit pentru traducerile sale numeroase premii: Premiul comunităţii flamande, în 1990; împreună cu Pierre Gallissaires, a primit, în 2009, Premiul Brockway, la Poetry International Festival din Rotterdam, iar în 2012, a primit Premiul „Elly Jaffé“, pentru prima traducere integrală în neerlandeză a romanului Contele de Monte Cristo.

Moaen SHALABIA: „Citesc cărți pe hîrtie și-mi scriu poemele cu cerneală“

Poezia este un eveniment nesigur, care exprimă o tînjire și transformă lucrurile în umbre, și umbrele în lucruri. Ea exprimă limpede nevoia noastră de a împărtăși public o estetică. O componentă de bază a poeziei este ritmul, care nu este, firește, identic cu rima. Ritmul este ecoul suflului poetului și al muzicii sale interioare. El reflectă relațiile dintre litere, cuvinte, conotații și sensul structurii. Nevoia mea urgentă de-a scrie poezie se manifestă după ce-mi ascult obsesiile interioare, care hoinăresc prin sufletul, trupul și mintea mea. Momentul poetic, cînd versurile se ivesc, este o expresie a supunerii mele față de fragmentarea eului, duce la cristalizarea sensului, a formei și a ritmului. Poemul urcă la suprafață ca rezultat al acestei urgente nevoi creative, conținînd componente diverse, precum inovație, inspirație, revelație, cunoaștere, vis, limbaj, elocință, muzică, filozofie, istorie, geografie, viziune, sentimente, ritm, intuiție, imagine și nesfîrșite emoții. Poezia este o reconciliere morală între experiența mea umană și angajamentul față de chestiunile libertății, ale adevărului și dreptății, într-o stare personală de excepție, începînd cu primul plînset, continuînd cu o stare de anxietate crescîndă, care nu se oprește pînă nu formează o unitate între personal și colectiv, între sine și celălalt, stagnare și schimbare, viață și moarte, și dragoste față de femei și ținutul de acasă.
Poezia încă deține un loc important în lumea noastră tensionată. Poetul din mine se simte neliniștit, ca arab palestinian și la nivel național, istoric, moral și universal. Port în minte multe chestiuni morale și politice, dar caut să mă eliberez pe mine însumi de această povară simbolică, ca să mențin trăsăturile estetice fundamentale ale poeziei. Poezia este cea mai înaltă formă de expresie umană. De aceea, poezia nu se poate încredința realității concrete, ci caută să călătorească într-un spațiu poetic, dincolo de suferința la care sîntem martori în viața noastră de zi cu zi. Poezia e judecată după expresia sa estetică mai degrabă decît după conținut, în ciuda faptului că este bună doar atunci cînd cele două coincid.
Trăim într-o realitate globală, epoca multiculturalismului. Lumea a devenit un sat. A scrie, a citi și a comunica, toate astea se petrec într-o lume virtuală. Noua dezvoltare a tehnologiei ne-a impus un nou fel de viață și a creat o nouă realitate umană. Asta se reflectă în tiparele conduitei noastre. În ciuda acestor schimbări, continui să citesc cărți pe hîrtie și să-mi scriu poemele cu cerneală. Modernitatea arabă e încă lacunară, iar realitatea arabă este deformată sau marginalizată. Căutăm o relație mai bună cu celălalt, dar hegemonia tiparelor consumiste ne-a epuizat energia. Neputința lumii arabe blochează progresul. Fragmentarea a devenit una dintre trăsăturile noastre fundamentale. O parte a lumii trăiește în modernitate, care a devenit noua poreclă pentru o nouă viață – la nivel istoric, politic, economic și științific – și exprimarea ei în diferite cîmpuri de interes.

Moaen SHALABIA s-a născut pe 14 octombrie 1958, în Maghar, Galileea, într‑una dintre minoritățile naționale arabe palestiniene. A făcut Studii de Management (Business Administration and management) la Haifa. Este poet și prozator. A participat la numeroase festivaluri precum Nissan International Poetry Festival, Cairo International Book Fair, Jarash festival, Palestine Poetry Meeting și Doha Cultural Festival. Este membru al Uniunii scriitorulor arabi și al mișcării poeților din lume.

(Va urma)

Dezbatere și traduceri de Doina IOANID