Patrick Brăila este un bărbat – artist – transgender și activist independent. În 2016 a făcut un scurtmetraj, Pieptiș, despre acceptarea unei persoane transgender de către propria familie, și-și dedică o mare parte a timpului activităților de conștientizare publică a problemelor persoanelor transgender.
Ce înseamnă pentru tine familia și unde crezi că definiția ta se desparte (sau se apropie) de cea a celor care cer modificarea Constituției?
Familia mea sînt toți oamenii pe care-i am în preajmă și pe care îi iubesc, fie ei părinți, soră, bunică, parteneră, prieteni, oameni din comunitatea mea. Familia mea sînt oamenii cu care împart mîncare, gînduri și emoții, bani și dureri, așa, pe o bază de dragoste, încredere și respect reciproc. Baza asta de dragoste, încredere și respect reciproc cred că este alterată, sucită, ignorată parțial de CpF, și aici se cam împart/despart definițiile noastre despre familie.
Cît de greu este să „ieși din dulap”, să‑ți asumi o identitate transgender, în România – dincolo de inevitabilele complexități psihologice, de relația cu familia –, ce riscuri sociale îți asumi? Întreb din cauză/pentru că mi se pare că prea puțini oameni cu vizibilitate profesională și socială, care în viața personală nu au probleme să-și asume identitatea de gen/orientarea sexuală, în spațiul public nu o fac.
Pentru mine n-a fost greu, pentru că:
1. Am ales să trăiesc, în loc să mor (timp de aproape 12 ani, am dus cu mine o depresie cronică, încercînd să caut metodele, medicii care să mă ajute să încep tranziția; am fost de bună credință, am crezut că o să găsesc medicii, am căutat și așteptat degeaba, n-am găsit decît metodele – de unde să-mi procur hormonii, cum să mi-i administrez – și am ales să pornesc pe drumul meu fără asistență medicală), pentru că viața devenea insuportabilă cu fiecare zi care trecea. Sînt vreo trei ani și jumătate de cînd am început HRT‑ul (Hormone Replacement Therapy) și tot mai cred că o zi în plus ar fi fost prea tîrziu;
2. Am înțeles că, mai ales pentru că sînt artist, nu pot să-mi inhib identitatea, pentru că ar înseamnă să-mi suprim existența ca artist;
3. E cam greu să ții ascunsă o identitate transgender cînd alegi să faci terapie de substituție hormonală și, eventual, intervenții chirurgicale, care-ți schimbă fundamental aspectul fizic. O orientare sexuală non-heterosexuală e mai ușor de ținut în dulap.
Pe de altă parte, am ales să trăiesc în acord cu mine și să le povestesc tuturor despre asta, înțelegînd că pot s-o fac bine, că am disponibilitatea și resursele mentale, emoționale de a lupta pentru comunitatea din care fac parte. Consider că ar fi fost extrem de egoist și nedrept față de existența mea ca om să nu o fac.
Ce efecte – concrete și simbolice – crezi că ar avea o modificare a art. 48 din Constituție în sensul dorit de CpF?
Îndrăznesc să spun că referendumul nu va trece, nu mă gîndesc la varianta în care inițiativa CpF va avea succes. Cred, însă, că persoanele LGBTI „beneficiază“ de pe urma acestei inițiative și ține de organizații și activiști să se folosească de asta: subiectul s-a discutat în spațiul public și la nivel instituțional mai mult decît oricînd în ultimii 15-16 ani, ceea ce a ajutat enorm la vizibilitate, a îndemnat la coalizare într-un demers lăudabil antagonic (de exemplu, Platforma Respect) și a generat și niște umor bun (de exemplu, Coaliția pentru Vanilie). Reacție există și, chiar dacă demografic și financiar e depășită, compensează prin inteligență.
Dacă, totuși, trece, te rog mult să revii cu întrebarea asta, însoțită de comentariul: „Patrick, ai fost naiv, grow up și răspunde-mi acum la întrebare“.
Despre ce-ar trebui să vorbim atunci cînd vorbim despre advocacy-ul pentru drepturile persoanelor LGBT? Cum le-ai răspunde celor care consideră că advocacy-ul e „prozelitism”?
Cred că lupta comunității LGBTI (am pus și I-ul, să începem să-l facem mai vizibil) e lupta pentru drepturile omului a secolului ăstuia. Pînă acum vreo 160 de ani, persoanele de etnie romă erau în robie, pînă la începutul secolului al XX-lea, femeile nu aveau voie să voteze. În 2017, romii nu mai sînt, legal, sclavi și femeile au drept de vot, dar încă vorbim de inegalitate, nedreptate, discriminare la adresa lor. Ce vreau să zic e că, deși sînt cîștigate, legal, niște drepturi, social, ele pot fi inexistente. Deci o mare parte din advocacy-ul pentru o comunitate discriminată se va duce înspre awareness. Fără asta, nu poți să mergi mai departe să ceri niște drepturi, și nici cînd vei obține acele drepturi nu te poți opri din awareness.
Cumva, advocay-ul pentru comunitatea trans e (încă) în punctul 0, sîntem încă în faza în care trebuie să lucrăm mult la awareness, fiindcă pentru unele instituții ale Statului sîntem, practic, inexistenți, deci cum să-i explici unui om cu putere decizională care-s nevoile comunității transgender, cînd răspunsul lui ar putea fi „trans ce?“. Și, pe măsură ce lucrăm în continuare acurat la vizibilitate, cred că trebuie să lucrăm specific la construirea unei comunități unite și puternice și la începerea unui dialog (în această fază incipientă în care ne aflăm) cu specialiști și cu instituții ale Statului, pentru a crea și implementa proceduri și norme legale în acord cu nevoile noastre reale.
Pentru cei care mă (ne) acuză de „prozelistim“ încă n-am un răspuns serios. Îmi vine să le zic: „Da, bă, normal că vreau să fie cît mai mulți oameni trans, normal că vreau, bă, să fie dați afară din casă, de la locul de muncă, să fie obligați să divorțeze și să se sterilizeze dacă vor acte corespunzătoare, normal că vreau, bă, să trăiască cu gînduri suicidale zilnice, în depresie și anxietate, fără să aibă la cine să apeleze pentru asta. Normal că vreau să se ducă la doctori care nu știu și nici nu vor să le acorde asistenţă medicală, normal că vreau, bă, să-i expun riscurilor de a fi bătuți, abuzați. Normal că vreau să trăiască în rușine, vină și frică, să se dezvolte emoțional cu greu, să nu-și găsească, poate, pacea niciodată. Cum dracu’ să nu vreau asta?!“. Dacă găsesc un răspuns nesarcastic în curînd, revin.
Cum îți dorești să arate, social vorbind, țara în care trăim?
O țară în care drepturile omului și libertățile fundamentale nu se negociază, nu se votează, nu se discută în agora, ci se respectă. Dar, mă rog, pentru asta trebuie eradicate corupția, sărăcia, trebuie să exersăm împreună, în cor, pronunțarea cuvîntului LAIC, îți trebuie un sistem de educație, de sănătate, de justiție performant. Îți trebuie infrastructură, specialiști, strategii, mentori, lideri, viziune, bună intentie…
Interviu realizat de Iulia POPOVICI