Fragmente din recenziile la Mircea Eliade, Tutto il teatro. 1939-1970 (Edizioni Bietti, Milano, 2016, 458 de pagini, ediție îngrijită, traducere și studiu introductiv de Horia Corneliu Cicortaș) și Gli Huligani (Jaca Book/Calabuig, Milano, 2016, prefaţă de Roberto Scagno, traducere din limba română de Cristina Fantechi)
Fidel unei concepții ritualice și mitice a dramaturgiei, Eliade a apelat, mai mult sau mai puțin explicit, la surse clasice: drama sa cea mai importantă, sau cel puțin cea mai cunoscută, este Ifigenia, o reelaborare a celebrei Ifigenia în Aulida a lui Euripide, reactualizată în așa fel încît să sublinieze „concepția că nimic nu poate dura dacă nu i se conferă, prin jertfă, un suflet“. Piesele Aventură spirituală și Coloana nesfîrșită reiau subiecte dragi istoricului religiilor: mitul lui Orfeu și Euridice în prima, funcția sacră a artei în cea de-a doua, dedicată operei unui alt gigant artist și exilat român, Constantin Brâncuși, în a cărui capodoperă, acea impunătoare „coloană fără sfîrșit“ de la Tîrgu Jiu, Eliade identifică tema perenă – axis mundi – a legăturii dintre sacru și profan dăinuind ca stîlp între pămînt și cer de-a lungul istoriei omenirii.
(Luca GALLESI, „Sul palco della storia va in scena la tragedia. A teatro con Mircea Eliade“, Il Giornale, 2 ianuarie 2017, p. 25)
Un cititor familiarizat cu Eliade va regăsi în aceste piese de teatru un condensat de idei argumentate în scrierile științifice ale autorului, mai ales în Tratatul de istoria religiilor: camuflarea sacrului în profan (și anume, realitatea ca „hierofanie“) și activitatea umană ca repetiție a unui arhetip prin care timpul istoric este abolit în favoarea unui alt ritm temporal. În acest sens, volumul Tutto il teatro oferă o utilă summa a gîndirii eliadiene. Dar dacă valoarea pieselor de teatru ale lui Eliade s-ar limita la a fi un compendiu, acestea ar putea părea superflue sau, în cel mai bun caz, documente istorice interesante ale unui filon marginal al creativității lui Eliade. Din fericire, există cel puțin un aspect profund original pe care îl manifestă aceste opere dramatice. Ele sondează natura procesului teatral și creativ, văzut ca o călătorie de recuperare a unui sacru degradat în forme sterile și ineficace, descriind totodată sacrificiile și suferințele pe care creatorul le întîlnește inevitabil, trebuind să le suporte sau să le depășească de-a lungul parcursului propriu de creștere spirituală. Și cum acest aspect original este examinat mai puțin detaliat în operele științifice sau narative ale lui Eliade, textele lui teatrale oferă cîteva adaosuri utile definirii sacrului, așa cum o găsim în amintitul Tratat, dar și perspectivei asupra teatrului ca tehnică de mîntuire, descrisă în 19 trandafiri.
Căci, dacă încercăm să citim culegerea te texte teatrale îngrijită de Cicortaș ca un tot unitar, putem observa un element comun interesant. Fiecare piesă a lui Eliade are ca protagonist un artist ce realizează, sau vrea să realizeze, mai mult sau mai puțin conștient, o operă „performativă“. Deși protagoniștii nu coincid întotdeauna cu un profesionist sau cu o profesionistă a scenei, demersul lor tinde mereu în această direcție. Valorizînd acest element, se poate admite că Eliade scrie piese care nu caută să evoce exclusiv teatrul, ci „teatrul în teatru“, un teatru ce reprezintă însăși producerea sa, scoțînd deopotrivă la iveală puterile și problemele sale. Teatrul lui Eliade poate fi atunci descris ca un teatru ce-și reflectă propria sa natură, identificînd în sine o mare virtute, ca și o limită puternică. Virtutea e aceea de a reuși reprezentarea pe scenă a unor rituri ce-și deschid porțile spre alte lumi, provocînd, în firile mai slabe sau mai sensibile, o elevație spirituală, adică un acces la sacru. Limita constă în faptul că aceste experiențe spirituale, oricît de evocate ar fi de către personaje, nu pot fi inteligibile. Ifigenia se referă la o lume nouă despre care nu vom ști nimic, Alexandru (în Oameni și pietre) percepe o frumusețe misterioasă a vieții pe care nu o putem identifica, Ștefania (în Aventură spirituală) ne spune că a înțeles în sfîrșit semnificația mitului lui Orfeu și Euridice, care ne scapă de tot, Brâncuși (în Coloana nesfîrșită) descrie elevația pe care omenirea o poate obține din dansul pietrelor și din tăcere, dar pe care noi nu o putem pune în practică. Pe scurt, nici unul dintre ei nu izbutește să dea formă, culoare și expresie propriilor lor intuiții, care ne sînt livrate fără instrumentele prin care să le înțelegem sau să le realizăm.
(Enrico PIERGIACOMI, „Il «teatro nel teatro» di Eliade: un’ipotesi ermeneutica“, Doppio Zero, 23 februarie 2017)
Cu excepția Ifigeniei, nu întîmplător piesa cea mai cunoscută a sa, ce rescrie tragedia lui Euripide, distanțîndu-se doar prin cîteva aspecte de structura acesteia, celelalte patru drame ale lui Eliade apar mai puțin ca opere terminate și mai mult în stadiul de work in progress, proiecte dramatice destul de originale care, așa cum rezultă chiar din considerațiile autorului însuși, meritau mai mult timp pentru revizuiri și pentru redactări noi, mai structurate. În aceste scrieri, dincolo de diversitatea narațiunilor, pot fi identificate cîteva teme comune importante: experiența artistică văzută ca experiență spirituală, prezența transcendentului în realitate și în istorie, dezbaterea și sinteza între interpretarea științifică sau intelectuală a realității și perceperea ei emotivă sau metafizică. Narațiuni dezvoltate în sprijinul acestor mari subiecte, poate tocmai de aceea insuficient convingătoare ca acțiune dramatică și teatrabilitate, ci mai potrivite unei lecturi atente.
(Marcello ISIDORI, „I libri del mese. Tutto il teatro di Mircea Eliade“, dramma.it, 14 martie 2017)
În dialogurile teatrale din acest volum pot fi identificate cel puțin patru nuclee tematice ținînd de sfera spiritualității și a religiei, dinamic și reciproc suprapuse. Primul este problematizarea sau, mai bine spus, deslușirea unei autentice mitologii moderne, mai precis regăsirea unor structuri mitico-simbolice, căreia Eliade i-a dedicat atîtea pagini speculative, în cultura occidentală modernă, oricît de profană ar fi ea, în virtutea procesului dialectic (și ontologic) indicat ca fiind „camuflarea sacrului în profan“. Mitologia teatrală a lui Eliade, servind ca poartă de acces, prin literatură și spectacol, către misterele sacrului, se desfășoară într-un al doilea nucleu tematic fundamental, de discutare a procesului creativ, central în Oameni și pietre, dar și în Coloana nesfîrșită. În realismul magic al creației se realizează o comprehensiune superioară, ce se constituie într-un model antropologic alternativ. Ajungem astfel la cel de-al treilea nucleu tematic esențial al teatrului lui Eliade: umanismul renascentist, căruia autorul i-a fost un asiduu purtător de cuvînt. Al patrulea și ultimul nucleu în jurul căruia se concentrează dramaturgia eliadescă nu este un subiect univoc, ci un întreg sector tematic, care include mai mulți topoi centrali în dezbaterea din interiorul istoriei religiilor.
(Luca SINISCALCO, recenzie la Mircea Eliade, Tutto il teatro. 1939-1970, Atrium, nr. 1, ianuarie-martie, 2017, pp. 165-170)
Subiecte și surse de inspirație foarte variate – de la mit la actualitatea politică, de la drama istorică la comedie, de la geologie la arta lui Brâncuși – caracterizează o producție dramaturgică „onirică și vizionară, mărturie a spiritului ductil al lui Eliade, deschis tuturor culturilor și formelor de expresivitate umană“. Adevărurile descoperite și adunate de savantul Eliade își manifestă sensul și strălucirea grație gramaticii teatrale declinate de dramaturgul Eliade, pe care volumul de față, dotat cu un acurat aparat critic și biografic, ne permite în sfîrșit să o descoperim și să o apreciem.
(Laura BEVIONE, „Mircea Eliade, scrittore drammaturgo“, Hystrio, nr. 2,aprilie-iunie 2017, p. 104)
Eliade a susținut întotdeauna că arta, atunci cînd ajunge în faza de manierism și de pierdere a inovației formale, se poate regenera prin întoarcerea către începuturile sale, cum ar fi, în cazul teatrului, complexul mitico-ritual. Legătura aceasta este încă vie în cadrul teatrului asiatic (teatrul Nō, teatrul balinez), iar forța ei expresivă l-a inspirat și pe Antonin Artaud, autor și teoretician cu o influență covîrșitoare asupra evoluției fenomenului teatral din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Alături de Bertolt Brecht, dar într-o altă direcție, Artaud a fost unul dintre reformatorii ideii de teatru modern, confirmînd prin lucrările și moștenirea sa teoretică ipotezele pe care Eliade le formulase în scrierile sale de tinerețe, inclusiv în piesele de teatru din prezentul volum. Concepţiile lui au influenţat activitatea unor regizori apreciaţi din a doua jumătate a secolului trecut, cum ar fi Peter Brook şi Jerzy Grotowski, sau activitatea unor companii teatrale – Living Theatre şi Odin Teatret (companie formată în Danemarca de Eugenio Barba). Prezentul volum contribuie astfel la o înțelegere mai adecvată a semnificației aparent paradoxale pe care a avut-o avangarda teatrală din a doua jumătate a secolului trecut, avangardă interesată de mituri, rituri și tehnici corporale arhaice. Chiar dacă evoluția istorică pare să anuleze legăturile teatrului cu rădăcinile sale mitico-ritualice, o întreagă pleiadă de regizori din avangarda teatrală a secolului al XX-lea și-a propus o reînnoire a concepțiilor și a tehnicilor spectacolului prin reîntoarcerea către arhaic și primordial, confirmînd astfel teoriile lui Mircea Eliade.
(Gabriel BADEA, „Teatrul ca ramură a hermeneuticii creatoare în viziunea lui Mircea Eliade“, Orizonturi culturale italo-române, mai 2017)
Pornind de la tragedia lui Euripide, în Ifigenia, Eliade reelaborează în cheie contemporană un text clasic al vechii Grecii, reluînd subiecte vechi precum cultul eroului, mitul războinicului și sacrificiul ca echivalent al fecundității și al unei noi vieți. Un veritabil demers de arheologie dramaturgică, în care pietrele trecutului revin la suprafață într-o nouă, necesară lumină. Și, apropo de săpături și de arheologie dramaturgică, acțiunea piesei imediat următoare, Oameni și pietre, se desfășoară tocmai într-o peșteră. Scrisă într-o săptămînă, între 29 februarie și 6 martie 1944, ea are doar doi protagoniști antitetici: geologul Petruș și tînărul poet Alexandru. Angrenați într-un proces de regăsire de sine, înțelegînd ceea ce, odată cu omenirea întreagă, fuseseră la origine, cei doi ajung să trăiască o adevărată aventură spirituală, ieşind din peșteră transformați. De altfel, Aventură spirituală este tocmai titlul celei de-a patra piese incluse în volum, cea cu scenariul mai viu, realist, poate mai potrivit unui film decît unei reprezentări teatrale. E o operă meta-teatrală, operă în operă, ale cărei personaje sînt manipulate de Tudor Manciu, marele păpușar ce încredințează rolurile personajelor, muștruluindu-le atunci cînd acestea nu respectă partitura pe care le-o concepuse. Coloana nesfîrșită este, poate, piesa cea mai complexă, mai enigmatică și mai simbolică. Probabil, Eliade credea că Brâncuși concepuse opera omonimă pentru a-l constrînge pe om să privească Cerul, pentru a-l readuce spre Înalt și a-l sustrage distracțiilor pămîntești. Poetul, una dintre măștile ce apar în operă, se întreabă: „De ce ar trebui ea [opera] să simbolizeze condiția umană? Poate pentru că pornește de la o groapă și ajunge pînă la Cer?“. Și care ar fi scopul ei? Poate că răspunsul ni-l dă Fata, personaj-cheie al întregii piese: acela de a-l conduce pe om „de la întuneric la lumină, de la neființă la ființă“, de a conduce din nou totul la esențial, la forma originară a ființei umane. Trebuie să‑l citim pe Eliade pentru a ne întoarce la noi înșine, la esențial.
(Valerio Alberto MENGA, „Eliade Drammaturgo“, L’intellettuale dissidente, 6 iunie 2017)
Curioasă și meritorie cartea care cuprinde tot teatrul lui Mircea Eliade, îngrijită de Horia Corneliu Cicortaș, care a reunit și ordonat, cu răbdătoare atenție filologică, chinta de drame scrise între 1939 și 1970 de celebrul său compatriot. Un protagonist remarcabil, Eliade, al panoramei culturale a secolului trecut; foarte cunoscut pentru amploarea și bogăția cercetărilor și publicațiilor sale, mai ales de istoria religiilor (disciplină în care a fost o referință indispensabilă), ilustrate de un număr impresionant de scrieri eseistice și narative, diaristice și de alt gen, extrem de sugestive și de interesante din multe puncte de vedere. Așa încît, într-un univers atît de nemărginit de texte – care, printre altele, au justificat de mai multe ori nominalizarea sa printre candidații Premiului Nobel pentru literatură –, piesele pe care le-a elaborat de-a lungul a trei decenii au însemnătatea unui unicum.
Eliade diseminează prilejuri de reflecție, insistă asupra unor subiecte, intensifică discursuri și proiectează spații de explorare ca și cum s-ar îndîrji să găsească o anumită înlănțuire expresivă în măsură să redea, într-un moment anume, plierea logică revelatoare, impulsul intuitiv, formularea iluminată a unei lumi de dincolo, în care, finalmente, e practicabil dansul unei continui renașteri în alte și mai bune avataruri.
(Damiano PIGNEDOLI, „Alla scoperta del teatro di Eliade“, Rumor(s)cena, 14 iunie 2017)
Romanul [Huliganii] face parte dintr-o trilogie care cuprinde Întoarcerea din rai (1934) și partea a treia, Viața nouă, din care au apărut doar fragmente în reviste românești, între 1939 și 1943. Huliganii, susține Eliade, trebuie văzut ca etapa neîncheiată a unei creșteri interioare: este momentul adolescenței spirituale, momentul unei forțe pure care se descoperă pe sine. „În etapa următoare Huliganilor – etapa dragostei, a ieșirii din magie – destinul personajelor mele va începe să se clarifice. Vor deveni, unii, bărbați maturi creatori, iar alții, niște ratați. Unii vor continua să trăiască, altii vor aștepta doar, din acel moment, moartea“1. „Etapa dragostei“ va fi ilustrată doar fragmentar.
(Adriano SCIANCA, „Credere solo nella propria giovinezza: Eliade, «gli Huligani» e la Guardia di Ferro“, Il primato nazionale, 27 octombrie 2016)
Făcînd abstracție de sarcasmul cu care Mircea Eliade a vrut să privească tînăra burghezie română, romanul oferă, cu siguranță, o lectură foarte plăcută. Dar el are ceva în plus, și anume faptul că autorul se așază alături de tine în timp ce întorci paginile și, trăgînd cu ochiul la ce citești, surîde, subliniind astfel ipocrizia de fond, ironia alternanței dintre cuvinte atît de curajoase și lipsa acțiunii.
(„Gli huligani di Mircea Eliade“, Erica „La leggivendola“, 5 decembrie 2016, http://laleggivendola.blogspot.it/2016/12/gli-huligani-di-mircea-eliade.html)
E vorba de o operă masivă – 471 de pagini –, care totuși se citește cu ușurință, grație unei proze elegante cu parfum de „mare clasic“, deși traducătoarea ne avertizează că autorul s-a încrezut atît de mult în capacitatea de-a scrie totul dintr-un singur foc, încît nu și-a mai bătut capul cu revizuiri succesive. Tineri intelectuali – scriitori, artiști, muzicieni – legați prin raporturi de prietenie și aflați într-un continu schimb de idei și mărturisiri fug de sentimente, neagă orice remușcare și afirmă o viziune egoistă a libertății. Victimele sînt, toate, personaje feminine: Nora, Marcella, foarte tînăra Anișoara sau mama lui Petru Anicet. Huliganii este un roman fără îndoială interesant, ce trebuia tradus spre a deveni cunoscut și în Italia.
(Cristina BIOLCATI, „Gli huligani di Mircea Eliade: un poderoso ritratto della gioventů romena degli anni Trenta del Novecento“, Oubliette Magazine, 3 ianuarie 2017)
Huliganii, un roman complet în afara modei, merită să fie redescoperit. El este confirmarea unui talent care, la treizeci de ani, știa deja să pună în cadru o întreagă epocă, cea a Bucureștilor anilor ’30 și a tineretului burghez de atunci: generația dintre cele două războaie mondiale, cultă, interesată de arte și de muzică, de filozofie, literatură și politică, este pictată lucid, uneori sarcastic, în exaltarea ei toxică pentru idealuri fasciste.
Mai mult decît să se gîndească la revoluție, oameni ca Petru Anicet, Alexandru Pleșa, Mitică Gheorghiu și toți cei care se învîrt în jurul lor sînt atrași, în „vocația lor pentru huliganism“, mai curînd de neant și de moarte. Fresca socială care rezultă conține un epic neliniștitor, dincolo de actualitatea lui imediată, dacă aruncăm o privire la ce se întîmplă în Europa acum, optzeci de ani mai tîrziu.
Personajele schițate de Eliade sînt „fiii“ anumitor antieroi din Stendhal, Balzac și Dostoievski, imaginaţi totuși în alte cadre istorice și spirituale, dar într-o Europă pe punctul de-a fi înghițită de idealuri ultranaționaliste și rasiste.
(Salvatore Lo IACONO, „La tossica infatuazione dei romeni per nazionalismo e fascismo“, Centro Studi „Pio La Torre“, 20 ianuarie 2017)
Romanul [Huliganii] este o frescă construită din mai multe planuri, unde se împletesc istoriile diferiţilor protagoniști, cărora le este comun un anumit nihilism, o înstrăinare sau chiar o ruptură de tradițiile burgheze, atitudini ce i‑au caracterizat în realitate pe atîția tineri între cele două războaie mondiale. Sînt „huliganii“ certați cu legea, care însă, în pornirile lor autodistructive, anunță deja sau prefigurează nașterea unui „om nou“, revoluționarul în cămașă verde, care va teroriza oamenii cumsecade.
Rebeli aparent fără o cauză, punk avant la lettre, disprețuind pe toată lumea în năzuințele lor anarhice, ei pregătesc terenul pentru venirea unui fascism care în România va asuma conotațiile originale ale unui violent misticism militant. Fetele, care mențin un reziduu de idealism sentimental, devin adesea victime ale nihilismului existențial al camarazilor lor. De altfel, experiența „huliganică“ implică „a nu respecta nimic, a crede doar în sine, în tinerețea lor proprie“. Astăzi, romanul impresionează încă prin cruditatea limbajului, prin absența retoricii și duritatea protagoniștilor. Citindu-l, înțelegem din ce rădăcini putea să crească un fascism care anunța crearea unei lumi regenerate, dar pe ruinele unei burghezii care nu mai credea în nimic.
(Andrea COLOMBO, „L’ingenua furia nichilista degli Huligani di Eliade“, La Stampa, 20 ianuarie 2017)
Huliganii constituie un puternic portret, pictat în tonuri dostoievskiene, al unei generații care a atras spre sine, ca un magnet dement, tot ceea ce era dezarticulat moral și uman. Personajele acestui roman se mișcă înt-un „no man’s land“ moral și ideologic, aflat în centrul unei iminente deflagrații de universuri. Nimeni nu mai este el însuși, ci toți sînt obligați să interpreteze un rol, fără să se întrebe care este sensul acestuia, lăsîndu-se transportați spre o furtună în același timp îngrozitoare și fascinantă. […] Huliganii este imaginea negației morale, civile și politice a existenței unor ființe sensibile. După al doilea „Război de treizeci de ani“, credeam că o asemenea negație ar fi fost distrusă din rădăcini, dar lectura acestui roman ne face să credem că negația încă funcționează în acest întunecat început de terț mileniu încă necunoscut.
(Angelo RICCI (blog), „Gli huligani, di Mircea Eliade: Notte di nebbia in pianura“, 3 martie 2017)
Meritul incontestabil al cărții rămîne acela de a reliefa manifestările inautenticului în oglinzile deformante ale realității, anticipînd astfel apariția literaturii existențialiste.
S-a invocat amoralitatea personajelor principale, cum ar fi Petru Anicet și Alexandru Pleșa, trecîndu-se cu vederea că cei doi nu comit acte gratuite, lăsîndu-se dominați de o instinctualitate primară, de o violență prereflexivă, înscrisă în tiparele speciei. În schimb, amoralitatea lor este o transformare în act a unor îndelungi meditații interioare; o tehnică de investigare a Sinelui, sufocat de caracterul uniformizant și aseptizant al conformismului social. Amoralismul huliganilor poate fi înțeles ca reprezentare a disoluției moderniste a eului (moi/me), proces remarcat de Sorin Alexandrescu în volumul său Privind înapoi, modernitatea. Nu se poate face literatură realistă prezentînd doar tipuri umane responsabile, întrucît un asemenea procedeu ar însemna, de fapt, o parcelare a realității; astfel, prin includerea tipului uman al huliganilor sau ereticilor, Eliade a extins în mod semnificativ secțiunea decupajului din realitate, precum și magnitudinea ideilor dezbătute în carte.
Volumul are un puternic fond etic, înregistrînd nașterea unei subiectivități moderne, ce își definește identitatea proprie prin opoziție față de tot ceea ce este inautentic în lumea non-Eului. Cu alte cuvinte, cunoscut fiind caracterul eroziv al modernității, nu ar mai fi vorba de o etică de tip dualist, întemeiată pe opoziția bine-rău, ci de una aparent amorală, în care libertatea devine valoarea cardinală, chiar dacă ar fi asociată viciului, în anumite cazuri. Nu amoralitatea actului gratuit este cea care contează, ci trăirea lui cît mai lucidă, dincolo de pasiuni și interese, individuale sau de grup. Antieroii romanului experimentează caracterul fragmentar și discontinuu al Eului modern, natura sa accidentală și relativă, dependentă de fluxul temporal în care este înscris.
(Gabriel BADEA, „La 110 ani de la nașterea lui Mircea Eliade, romanul Huliganii tradus în Italia“, Orizonturi culturale italo-române, aprilie 2017)
Fragmentele din cronici italiene au fost selectate de Horia Corneliu Cicortaș, care le-a tradus totodată în limba română, împreună cu Sorin Alexandrescu.
1. Citatul este o traducere a finalului „prefeţei“ scrise de Mircea Eliade la propria sa carte, prefaţă apărută în presă şi republicată de Mircea Handoca în Dosarul Eliade, vol. 4, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 227 (Sorin Alexandrescu).