1. Greutățile vin din divergențele dintre scopul editorului și cel al ilustratorului, atunci cînd colaborează la scoaterea unei cărți. De pildă, o carte ieftină ca preț de producție, scoasă repede, cu un efort minim, care să placă unui public larg, dar mediocru, versus o carte frumoasă, gîndită ca un tot, care să pună în valoare calitățile ilustratorului. Din fericire există și momente, din ce în ce mai dese, în care cele două interese se apropie. Bucuriile cele mai mari sînt cele de a dialoga cu texte faine, de a da drumul în lume unei cărți în care crezi, știind că va ajunge probabil în mîinile a cîtorva mii de copii, și aprecierea colegilor de breaslă.
2. Traversăm un moment propice cărții pentru copii, atît pe plan internațional, cît și pe piața de carte internă. Editorii vînd mai mult și ca atare publică mai mult, și noi edituri prind curaj să își încerce (din nou) norocul în această arie. Ilustratorii au simțit primii acest suflu de aer proaspăt, primind propuneri de a ilustra texte, mai ales străine, după o lungă perioadă în care cărțile se importau ca atare, iar acum a venit, în fine, și rîndul literaturii autohtone să iasă la lumină. Cred că ideea că te așteaptă să le dai formă povești proaspete, scrise pentru copiii de aici și de acum, după atîta vreme în care acestea au lipsit, este una dintre cele mai inspiraționale, mai motivaționale la care m-aș putea gîndi.
3. Un model l-aș putea considera pe Shaun Tan – un artist care abordează teme grave precum imigrația, colonialismul, depresia sau alienarea printr-un mediu rezervat îndeobște copiilor de vîrste mici. Picture-book-urile sale sau romanele sale grafice fără cuvinte sînt cărți inclasabile, pe care le poate „citi“ și un copil, și un adult, fiecare pe limba și la nivelul său. Printre ilustratorii favoriți se numără mulți alții, cu cărți ce au stiluri și conținuturi foarte diferite – de pildă Isidro Ferrer, Sara Morante, Joanna Concejo sau Isabelle Arsenault. Fac, de asemenea, incursiuni dese prin arta prerenascentistă și iubesc miniaturile medievale, ca și sculptura gotică, de unde se poate învăța mult în termeni de simplitate și expresivitate.
4. Pe mine m-au marcat, cînd eram mică, mai ales ilustrațiile cărților pe paginile cărora zăboveam, și mai apoi textele lor. Pe Făt Frumos din Lacrimă al lui Mihai Eminescu îl țin minte nu atît pentru curgerea lină a textului, pentru metaforele căutate și descrierile impresionante, cît mai ales pentru desenele lui Petre Vulcănescu, foarte expresive. Ilustrațiile lui Val Munteanu, Adriana Mihăilescu, Livia Rusz sau Done Stan mi-au luminat copilăria. Pe partea de text, mă fascina O poveste nepovestită de Ruxandra Berindei. Nu cunoșteam tragica poveste a vieții autoarei, însă intuiam că mișună prin ea aluzii, „șopîrle“ deghizate în (semi)inocente povești cu animăluțe „din pădurea noastră“, aluzii venite dintr-un univers mai ciudat și mai absurd decît absurdul îmblînzit din carte. Alte favorite au fost Răpirea Mietei de Gica Iuteș, Poveste cu doi pui de tigru numiți Ninigra și Aligru de Nina Cassian, iar mai tîrziu, Recreația mare de Mircea Sîntimbreanu, un fel de Jurnal al unui puști al acelei vremi.
M-au mai marcat, de această dată negativ, celebrul Puiul, Niculăiță Minciună, Fefeleaga, după lectura cărora am rămas cu o tristețe greu de definit și cu senzația că lumea poate fi dezolant de urîtă.