Formula a fost atît de mult utilizată, încît a devenit un loc comun: Europa este un spațiu predilect al democrației, al păcii și al cooperării. Dar, dacă stereotipurile sînt atît de bine înrădăcinate în „inconștientul colectiv“ încît nu pot fi schimbate peste noapte, în epoca fake news și a faptelor alternative, este mult mai eficientă schimbarea sensului termenului. Conștienți că o bună parte a populației este (încă) proeuropeană, extremiștii ajunși la guvernare în Europa Centrală se revendică de la democrație. Mai precis, de la „adevărata“ democrație, cea emanată direct de la popor, și nu democrația contrafăcută a drepturilor omului și libertăților cetățenești.
O democrație pe care doar liderii populiști ar încarna-o, căci poporul, deși mereu invocat în exerciții de demagogie cotidiană, nu este prezent, ci doar reprezentat în viața politică. Mereu (tele)spectator, poporul privește, din cînd în cînd votează, dar nu participă efectiv la luarea deciziilor. Acestea sînt rezervate liderilor salvatori. Parcă pentru a-l contrazice pe Francis Fukuyama cu al său Sfîrșit al istoriei, Viktor Orbán, Jarosław Kaczyński, Robert Fico sau Liviu Dragnea vor să demonstreze nu doar că istoria nu s-a încheiat, dar și că poate reîncepe același ciclu al coborîrii în infernul extremismului. Dacă sursa de inspirație inițială a acestui așa-zis curent ideologic care se definește ca „democrație iliberală“* era în Rusia lui Vladimir Putin și Turcia lui Recep Erdoğan, după Brexit și alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite, liderii populiști central-europeni s-au simțit „eliberați“ de orice constrîngeri democratice. Iar această „eliberare“ s-a tradus printr-un asalt fără precedent împotriva statului de drept în măsura în care acesta se fonda pe apărarea drepturilor omului și promovarea libertăților individuale.
În acest context, guvernele ultraconservatoare din Ungaria și Polonia și-au asumat lidershipul regional încercînd să impună modelul replierii naționaliste și al „iliberalismului“ nu doar celor două țări care poartă încă semnele traumatismelor produse de opt decenii de autoritarism și totalitarism, ci întregii regiuni. Cele două state-pivot ale „iliberalismului“ încearcă să se impună ca o contrapondere la axa Paris-Berlin și, pentru a eterniza puterea oligarhiilor pe care le reprezintă, au promovat un sistem legislativ liberticid. Aceeași cale folosită și în România, dar fără falsele inhibiții de la noi, căci nici Ungaria, nici Polonia nu sînt sub efectul mecanismului de verificare și control.
Modelul „iliberalismului“ maghiar, primul care a fost pus în aplicare imediat după cîștigarea alegerilor de către Fidesz în mai 2010, presupune o etapizare și un crescendo: cîștigarea alegerilor și preluarea integrală a guvernării, modificarea Constituției și a sistemului legislativ într-un sens iliberal prin folosirea unor teme cu un puternic grad de emotivitate, destructurarea opoziției politice și anihilarea presei libere și a organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului. Încă din 2010-2011, acest model, aflat în faza incipientă, avea susținători în România, dar jocul evenimentelor – alegerea lui Klaus Iohannis ca președinte, protestele ciclice etc. – nu a făcut posibilă introducerea sa.
În aceste circumstanțe, mai degrabă din accident decît cu intenție, a fost promovată la noi o replică a modelului polonez întruchipată în ceea ce s-ar putea numi „doctrina Dragnea“. Așa cum în Polonia, după alegerile din octombrie 2015, Jarosław Kaczyński nu a asumat, din motive strategice, nici o poziție formală în guvern, tot astfel, la noi, Liviu Dragnea, din motive juridice de data asta, se află într-o situație asemănare. Ca urmare, acesta impune, de la conducerea Camerei Deputaților, încetul cu încetul, un nou standard de organizare instituțională. Dacă nu a avut posibilitatea să devină prim-ministru, Liviu Dragnea a transformat, precum Kaczyński în Polonia, Parlamentul într-o instanță auxiliară a partidului majoritar. Așa se face că instituțiile publice se transformă în anexe ale partidului sau partidelor care, baricadate în Parlament și sprijinite de o manieră tendențioasă de Curtea Constituțională, instituie un regim de adunare.
Or, regimul de adunare (în franceză, de unde provine formula: régime d’assemblée) este o formă denaturată a regimului parlamentar, moștenită de la Revoluția Franceză din 1798 (regimul convenționalist). Acest regim, înlocuit printr-o „lovitură de stat constituțională“ de Charles de Gaulle în 1958, a fost considerat sursa slăbiciunilor Franței din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului trecut. Aceste regim politic presupune că, în numele suveranității naționale manifestate prin vot și delegate reprezentanților națiunii, Parlamentul subordonează atît puterea executivă, cît mai ales pe cea judecătorească. În aceste două cazuri, alunecarea dinspre o formă „bună“ a regimului politic (ca să zicem precum Aristotel) către una degenerată a fost facilitată de transformarea iliberală a cadrului politic.
Dacă în cazul Poloniei, mobilizarea cetățenilor și a opoziției a atras atenția asupra derivei regimului Kaczyński, la noi, președintele Iohannis, care avea un rol de echilibrare a puterii dacă România ar fi rămas un regim mixt semiprezidențial, a preferat să rămînă discret. Dacă în Polonia, Kaczyński controlează întreg sistemul instituțional, președintele Andrzej Duda și prim-ministrul Beata Szydło fiind simple marionete, în România, președintele nu se află într-o relație de dependență față de Liviu Dragnea și poate folosi prerogativele constituționale pentru a tempera elanul „iliberal“ al majorității. Or, dacă luni, 24 iulie, președintele polonez Andrzej Duda a încercat măcar să păstreze aparențele independenței instituționale, mai ales într-un moment în care criticile privind deriva nedemocratică a majorității parlamentare poloneze au atins apogeul, retrimițînd două dintre legile controversate către legislativ, la noi, cîteva zile mai devreme, pe 21 iulie, președintele Klaus Iohannis nu și-a folosit dreptul de veto pentru nici una dintre cele trei legi care transformă, de facto, regimul politic de la noi: OUG privind DGPI, modificarea statutului deputaților și senatorilor și modificarea statutului incompatibilităților prin excluderea conflictului de interese în Codul penal. Să fie vorba despre o acalmie estivală sau despre o schimbare a raportorilor de putere și la noi?
______________________
* Conceptul „democrație iliberală“ a fost lansat în 1997 de Fareed Zakaria („The Rise of Illiberal Democracy“, apărut în Foreign Affairs, 76/6, noiembrie-decembrie 1997) pentru a defini o „Democrație fără liberalism constituțional care produce regimuri centralizate, eroziunea libertății, concurența etnică, conflict și război“. În iulie 2014, în cadrul taberei de vară Tusványos de la Băile Tușnad, Viktor Orban a folosit pentru prima dată conceptul „illiberalism“ într-un sens pozitiv, pentru a defini viziunea sa politică.
Asocierea în UE 1957-2017, extinderea de la 6 la 28-1 parteneri a dus la o pluralitate mai mare în UE. Uniune în diversitate este conceptul inițial. E bun, va reuși. Pluralitatea limbilor este un exemplu convingător. Limbile vor rămîne în fiecare oraș, regiune, stat ca limbă de circulație a locuitorilor. UE are ca țel ca „limesurile”, obstacolele, granițele să devină mai permeabile, practic să dispară (Schengen). Neajunsurile din secolul 20 să fie înlocuite cu buna vecinătate și solidaritate e un țel suprem în UE. Toate nu merg de azi pe miine fără agitațille în domeniul politicii. Estul continentului s-a decis la Bratislava 2016 pentru scindare în UE27 și propagă politic „identitate- naționalism-suveranitate”.
… „… Europa este un spațiu predilect al democrației, al păcii și al cooperării…. „…..
UE nu e în pericol. Uniunea vamală nu se mai pune în discuție. Libera cilculație a mărfurilor e deja un lucru obișnuit. Mai greu e cu libera circulație a cetățenilor (serviciile). Perste 3 milioane cetățeni români au migrat 1990- 2017 în occident.
Relatarea autorului e la zi. Rămîne intrebarea de ce estul continentului nu profită la maxim de noua libertate 1989- 2017 și de solidaritatea în UE?
Eliminarea societății civice 1945- 1989 ca factor politic, economic și cultural decisiv în estul continentului are consecinte amare pînă azi. Lipsește acea parte a societății civice care a creat economia de piață, bunăstare și belșug în ocident.
Cîteva cifre din Bundesrepublik D. care a dispărut 1945 de pe harta Europei (Polonia și tercutul) și a fost impărtiță sub aliați în trizonezia (Westgermany mai tîrziu) și zona sovietică (mai tîrziu DDR).
Azi Germania e o tară prosperă: 91 % din intreprinderi sunt în posesia famililor fondatoare. Familienunternehmen mentin 57% din jobs și produc 55% din cifra de afaceri (Umsatz gesamt 5.928 miliarde Euro pe an, cifra de afaceri/total). Fondurile internaționale BlackRock, Vanguard Group, Norges Bank etc. posedă cea mai mare parte (Streubesit der Aktien 83% la companiile DAX, Der Spiegel, Wem gehört Deutschland) a actiilor intreprinderilor mari cu capital internațional.
Aceste cifre marchează diferenta mare în competitivitatea intreprinderilor din est și din vest.
Cum se ajunge în estul continentului la un nivel de trai ca în vest? Cu propaganda politică „identitate- naționalism-suveranitate” a la Bratislava 2016 sau printr-un proiect UE pe baza win- win? Bucureștiul decide 2017-2019-2021?
Se face mare caz, și până la un punct pe bună dreptate, de resurecția naționalismului-protecționismului-antiglobalismului, oile negre europene fiind Ungaria și Polonia, iar globale Rusia, Turcia, iar mai nou, SUA. Există, politic, nu neapărat și economic, deși probabil și componenta aceasta va deveni tot mai vizibilă, un recul al globalizării, în datele aranjamentului post-89. Prin demonii trecutului, chestiunea este grea, urâtă și, în euforia ante-Brexit, părea definitiv depășită. Fenomenul Brexit, încă nefinalizat, ce-i drept, a însemnat însă finalul unui proiect utopic, prost gestionat și cu efecte economice favorabile aproape exclusiv Germaniei, ceea ce nu putea să nu fie taxat de orgoliul celui mai mare stat imperial modern, a cărui capitală este, întâmplător sau nu, un optimizator fiscal-bancar cvasi-paradisiac. Dacă nu s-a putut ajunge la convergența constituțională și de intelligence din federația americană, înseamnă că proiectul unificării europene mai are încă multe obstacole de trecut, iar Brexitul este nu doar un duș rece, ci expresia reală a unui eșec de proporții al modernității capitaliste occidentale. Dacă două state precum Germania și Marea Britanie, exemple pentru toată lumea nu au mai putut conviețui în cadrul aceluiași proiect politico-economic, înseamnă că nu valorile comune le-au unit, ci interese conjuncturale, iar a pretinde acum, de pe poziții de forță, Poloniei și Ungariei să respecte ceea ce stâlpii europeni n-au reușit înseamnă ipocrizie la cub, dictat etc. În datele actuale, singura soluție viabilă, deși probabil nedorită de mai nimeni este modelul federației americane. Altfel, sfâșierea europeană va continua, din păcate.