Poate fi Biserica un actor moral în spaţiul public?

Da, Biserica poate fi un actor moral. Asta nu înseamnă însă că este un actor moral. Întrucît a putea şi a fi reflectă două acţiuni distincte, întrebării dacă Biserica poate fi un actor moral i se alătură alta: în ce condiţii este Biserica actor moral?

Despre Biserică, teologia spune că reprezintă o instituţie divino-umană. Definiţia consacrată ascunde însă un echivoc deoarece nu delimitează foarte clar atributul mîntuirii de cel moral, care definesc, deopotrivă, Biserica. Definiţia poate fi reformulată astfel: Biserica este o instituţie, un vehicul al mîntuirii (teologii creştini ar spune că este singurul, potrivit principiului enunţat de Sf. Ciprian extra ecclesiam nulla salus) şi actor moral. Caracterul instituţional nici nu trebuie demonstrat, manifestîndu-se uneori în paguba celorlalte două: Biserica implică o administraţie care realizează toate operaţiunile juridice, este partener de dialog cu alte instituţii politice şi sociale etc. Ceea ce deosebeşte însă instituţia ecleziastică de toate celelalte instituţii sînt prerogativa mînturii şi cea a moralităţii. Dacă mai există unele instituţii care îşi arogă acest drept de a reprezenta o pildă morală sau de a produce aşteptări în acest sens (instituţia judiciară, instituţia educaţională), nu mai există altă instituţie, în afară de Biserică, care să aibă pretenţia că îl (con)duce pe om la mîntuire. În această din urmă calitate, Biserica înalţă rugăciuni către Dumnezeu (prin Sfintele Taine, ierurgii şi alte slujbe).

De ce trebuie să fie actor moral? Pentru că omul laic se lasă mai uşor convins de justeţea unei învăţături morale prin exemplul propriu decît pe baza calităţii de instrumentum al voinţei divine. Cu alte cuvinte, un om care nu-L neagă pe Dumnezeu, dar nici nu se defineşte în mod necesar prin raportare la El, aşteaptă ca validitatea unui mesaj moral să fie confirmată nu prin origine (Tradiţie, Scriptură), ci prin exemplul propriu al celui care îl transmite. Din perspectiva turmei, formată din religioşi şi din laici deopotrivă, statura morală a Bisericii nu face altceva decît să întărească pretenţia de a fi corabie a mîntuirii. Omul contemporan nu pare să mai fie la fel de convins de justeţea afirmaţiei cu care atîtea generaţii au crescut: „să faci ce zice popa, nu ce face”. Conformarea faptelor instituţionale la propria învăţătură înseamnă credibilitate. Mesajul moral este credibil în măsura în care inspiră acţiunea. Forţa credibilităţii Bisericii stă în integritatea sa, ca instituţie.

Două teste pentru Biserică

Sub ochii noştri se desfăşoară, pesemne, o criză morală a Bisericii. Nu este prima dată. În anii 1998-2000, Biserica s-a confruntat cu problema deconspirării propriilor colaboratori cu regimul comunist. Pregătirea acestui test s-a început în 1990, cînd s-a pus problema unei răspunderi morale şi metafizice (categorii de culpă în taxonomia lui Karl Jaspers din Conştiinţa culpei – 1946 care au în comun faptele individuale şi conştiinţa ca unică instanţă) a înaltului cler faţă de regimul comunist. În opinia majoritară, acest prim test a fost picat. S-a trecut, totuşi, relativ uşor peste această povară. Al doilea test se află în plină desfăşurare. Diferenţa este că sancţiunea socială s-ar putea să fie drastică; spre deosebire de anii ’90, acum se conturează omul laic care, deşi încă nu este majoritar, se bucură de influenţă. Omul laic care pe 16 noiembrie 2014 a răsturnat ierarhia stabilită de primul tur la alegerile prezidenţiale este acelaşi care în zilele de 5-6 noiembrie 2015, în cadrul protestelor iscate de tragedia de la clubul Colectiv, a strigat „Jos Patriarhul Daniel“. Această prefacere socială n-a trecut neobservată de către Biserică. S-a luat măsura salutară a schimbării purtătorului de cuvînt al Patriarhiei, opţiunea dovedindu-se a fi inspirată, însă nimic mai mult. Abia pe 3 februarie 2017, în pline proteste de stradă, Biserica, prin vocea patriarhului, a intervenit afirmînd că „hoţia şi furtul degradează societatea în plan moral şi material“, astfel că „lupta anticorupţie trebuie continuată“.

Preotul Pomohaci – suspendat, Episcopul Hușilor – în analiză

Ceea ce însă pare să definească o schimbare de atitudine riscă să devină o simplă aparenţă. Testul sever al puterii de schimbare se desfăşoară sub ochii noştri. Pe 23 iunie, un ziar local publică înregistrări audio potrivit cărora preotul mureşean Pomohaci i-ar fi făcut propuneri imorale unui băiat în vîrstă de 17 ani. Anterior, pe 12 iunie Episcopul Corneliu Onilă de la Huşi depune o plîngere penală la DNA pentru şantaj, împotriva a trei preoţi, care ar fi încercat obţinerea de funcţii şi bani sub ameninţarea dezvăluirii unor fapte imorale. Pe 14 iulie, un ziar central publică înregistrarea audio-video a unei scene de sex care i-ar fi implicat pe episcop şi pe un alt bărbat. Pînă aici nimic excepţional pentru că nu e prima dată cînd în spaţiul public apar situaţii de relaţii homosexuale în care sînt implicaţi şi clerici. Complicaţia rezultă din context şi din reacţia diferită, vădit disproporţionată, faţă de cele două cazuri de homosexualitate.

În primul rînd, acestea s-au iscat aproape concomitent, în contextul în care încă de anul trecut Biserica şi-a acordat girul moral iniţiativei Coaliţiei pentru Familie de modificare a Constituţiei în sensul redefinirii noţiunii de familie, ca fiind formată din uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie. Deşi se poate obiecta afirmînd că una este să vrei să precizezi alcătuirea familiei ca instituţie socială, şi cu totul alta este o relaţie sexuală între doi parteneri de acelaşi sex, mesajul moral al Bisericii faţă de homosexualitate este numitorul comun.

În al doilea rînd, cvasisimultaneitatea situaţiilor imorale denotă abordarea discriminatoare pe care Biserica o are faţă de cei responsabili. Aici se dezvăluie, în toată plenitudinea sa, deosebirea dintre, pe de o parte, instituţia ecleziastică pentru care persoanele vizate au calitatea de preot şi, respectiv, episcop (prefer să nu spun arhiereu, pentru că această calitate ar atrage dimensiunea sacramentală a Bisericii, care este irelevantă, din motivele arătate mai sus) şi, pe de altă parte, Biserică în calitate de actor moral. Deşi atributul moralităţii ar fi trebuit să oblige Biserica să reacţioneze egal faţă de cele două situaţii, atributul instituţional a avut cîştig de cauză, căci dacă reacţia faţă de preot a fost imediată, fermă şi clară, reacţia faţă de episcop a fost întîrziată, moale şi ambiguă. La această concluzie obligă chiar cronologia: preotul Pomohaci a fost suspendat temporar din slujirea preoţească la doar trei zile de la dezvăluiri, în timp ce pentru episcopul Onilă suspendarea este doar o opţiune ce nu va fi discutată decît la mai bine de o lună de la dezvăluirea faptelor. Pentru preot, procedura a fost simplă: pe 23 iunie apar înregistrările, pe 26 iunie este convocat la Arhiepiscopia Alba Iuliei şi tot atunci este suspendat din slujire; pentru episcop, procedura este laborioasă, de-a dreptul kafkiană: pe 12 iunie episcopul depune plîngere la DNA (se ştia neoficial că în cauză e vorba despre relaţii homosexuale), pe 14 iulie apare înregistrarea şi tot atunci purtătorul de cuvînt al Patriarhiei confirmă că unul din cei doi bărbaţi este chiar episcopul, iar sinodul mitropolitan din Moldova anunţă discutarea cazului în următoarele trei zile, pe 17 iulie Sinodul mitropolitan înaintează cazul Sfîntului Sinod, iar Patriarhia anunţă că pe 27-28 iulie se va întruni Comisia de statut şi regulamente, iar pe 17-18 august cazul va fi pus în dezbaterea Sinodului Permenent, data deciziei nefiind însă precizată. Este adevărat că una este punerea în mişcare a administraţiei în cazul unui preot şi alta în cazul unui episcop (aici, diferenţa sacramentală contează), însă motivele care justifică această diferenţă sînt lipsite de credibilitate: în cazul episcopului, întîrzierea este justificată de faptul că, în perioada de post (1-15 august, postul Sf. Marii), nu se fac cercetări disciplinare. Dar în cazul preotului Pomohaci nu era post (postul Sf. Apostoli)? Sau decizia de suspendare nu implică existenţa unei cercetări disciplinare, fie şi sumare? Desigur, nu lipsesc nici incongruenţele: Patriarhia a vizionat filmarea şi s-a pronunţat public în zi de post (vineri, 14 iulie), dar Sinodul mitropolitan de la Iaşi a amînat vizionarea pentru luni, căci sîmbătă se face pregătirea pentru Sf. Liturghie de duminică.

Nota cea mai stridentă în toată această înlănţuire cronologică de fapte vine din declaraţia purtătorului de cuvînt al Patriarhiei care îl identifică pe episcop în filmare, pentru ca după trei zile Sinodul mitropolitan să ceară verificarea autenticităţii filmării.

Dincolo de toate aceste neclarităţi, stridenţe şi incongruenţe, rămîne problema de fond, mai importantă decît alte posibile discuţii pe care le-ar suscita un asemenea caz (cum ar fi conştiinţa morală a episcopului care tăgăduieşte adevărul, chiar dacă acesta este recunoscut de superiorul administrativ): tratamentul discriminatoriu care şubrezeşte integritatea şi răpeşte vizibil şansa Bisericii de a se afirma ca actor moral în spaţiul public. Nici nu se pune problema rigorismului moral ce ar fi obligat Biserica să se arate mai severă faţă de imoralitatea episcopului decît a preotului, dat fiind că arhiereul este expresia plenară a Bisericii locale, tot aşa precum justiţia pedepseşte mult mai grav infracţiunile magistraţilor decît ale altor cetăţeni. Astfel, riscă să pice şi al doilea test de moralitate de după 1989, chiar dacă nu cu o notă la fel de mică.

A proteja și favoriza clerul superior

Am discutat aici doar una din cele trei situaţii de discriminare în care se vede pusă instituţia bisericească în miezul acestui scandal legat de homosexualitate. Tratamentul diferenţiat al preotului şi al episcopului în situaţii identice se explică istoric. Tendinţa administraţiei bisericeşti de a-şi proteja şi favoriza clerul superior (episcopi, mitropoliţi) este aproape congenitală ecleziologiei pe care Biserica Ortodoxă Română a adoptat-o după Unirea din 1918 şi care, ulterior, a convenit de minune regimului comunist. Faptul că Biserica a tratat diferit cazurile Pomohaci şi Onilă şi faptul că Biserica nu a declanşat propriile cercetări canonice în cazul Arhiepiscopului Teodosie, care a fost trimis în judecată pentru fapte de corupţie chiar în ziua în care Patriarhul Daniel a echivalat faptele de corupţie cu „furtul şi hoţia“, invocînd în sprijinul său principiul judiciar al prezumţiei de nevinovăţie, nu trebuie să surprindă în contextul în care Sinodul Bisericii este format doar din arhierei.

Or, în modelul ecleziologic şagunian la care s-a renunţat pe repede înainte după 1918, Sfîntul Sinod era format şi din preoţi, şi din reprezentanţi ai mirenilor (laici), căci Biserica e formată din cler (inferior şi superior) şi din credincioşi. Despre cealaltă discriminare, între homosexualii noştri şi ai lor, s-a vorbit deja în spaţiul public (Alina Mungiu, „Homosexualii BOR sînt deasupra legii. Restul, în iad şi la puşcărie“, portal România Curată, 27 iunie) şi nu intră în obiectul acestui articol dezbaterea fondului acestei discriminări. Enunţată însă cu titlu de inventar, această situaţie discriminatorie întăreşte pretenţia că Biserica riscă să nu mai aibă aceeaşi autoritate morală în ochii omului laic, atunci cînd se pronunţă în chestiuni de etică şi comportament sexual. Desigur, se poate vorbi despre un progres în sensul exemplului moral, dar deocamdată ezitant, greoi şi puţin sesizabil.

P.S. Sinodul metropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei a solicitat Episcopului Hușilor să nu mai slujească Sfînta Liturghie. Biroul de presă al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei a emis următorul comunicat: „În ziua de 21 iulie 2017, a avut loc, la reședința mitropolitană din Iași, Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, la care au participat toți membrii acestui for bisericesc. În cadrul acestei întruniri s-a discutat din nou situația creată în jurul acuzațiilor aduse Episcopului Corneliu de Huși, cu referire la presupuse abateri de natură morală. Ca rezultat al discuțiilor care au avut loc, ierarhii prezenți au solicitat Episcopului Hușilor să nu mai slujească Sfînta Liturghie și celelalte slujbe bisericești, pînă la proxima ședință a Sfîntului Sinod cînd se va aborda acest subiect, urmînd ca Părintele Episcop Corneliu să se supună acestei solicitări. Rugăciunea ierarhilor Mitropoliei Moldovei și Bucovinei se îndreaptă către Dumnezeu pentru aflarea adevărului și împlinirea voii Sale“.