Brian Aldiss observa la împlinirea a 50 de ani de carieră literară ‒ sărbătorindu-i-se aceasta de către Bodleian Library de la Universitatea din Oxford cu colecția de eseuri An Exile on Planet Earth, în 2012, căci scriitorul britanic își va fi lăsat manuscrisele moștenire colegiului omonim ‒ că există conexiuni „de dincolo” între intențiile sale și surprizătoarele interpretări ale scrierilor sale, ceea ce el a numit „realism metafizic“. Era mai mult decît o emoționantă trecere în revistă a istoriei personale care dă imboldul și motivele scrierii, era mai puțin decît o retragere de sub protecția terminologică a metaforei, cu recunoscut statut ontologic. În principal, realismul metafizic este înțeles de Brian Aldiss drept independența sa ca individ creator, pe care reușește să o comunice estetic în forma care i se pare lui adecvată.
Marius Oprea, în Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit (Polirom, Iași, 2017), face exact acest lucru: sub convenția romanului, ne arată cine a fost, este și cine ar putea fi Marius Oprea, ca memorialist, istoric, futurolog și poet, toate aceste roluri fiind, literar, simultane. Serge Dubrovsky și-ar simți autoficțiunea acasă în Neasemuita istorie…, indiferent dacă este vorba de trecutul personal al lui Marius Oprea sau de ce acesta fantasmează satirico-politic despre viitorul său și, într-un oximoron autoironic-mesianic, despre viitorul României, Europei, lumii întregi. Sorin Antohi numește romanul „ucronie patafizică“, adică vede soluțiile imaginare oferite de Marius Oprea, dacă autorul va fi fost încoronat ca bazileu al Imperiului Român de Răsărit, după o accedere la putere prin alegeri libere și o bună conjunctură internațională dată de prăbușirea civilizației occidentale și a echilibrului puterilor. Ovidiu Șimonca ridică balanța între SF și confesiv pentru a vedea unde duce Neasemuita… și o echilibrează cu povestea de iubire din fundalul întîmplărilor extraordinare, trecute sau (alternativ) viitoare din viața lui Marius Oprea. Ambii au dreptate.
Modelul „realismului metafizic“ îmi permite să aduc în discuție, prin simultaneitatea lui constitutivă, rolul percepției și expresiei poetice de care autorul face uz în proza sa. Întocmai ca Aldiss, Marius Oprea nu scrie ficțiunea metaforică, numită și „poem în proză“ în lipsă de ceva mai bun, cu care „noile valuri“ înecau fantastica pînă nu demult. El este ‒ și recunoaște, spre deosebire de mai tinerii alumni, mai ales de după 2000! ‒ un produs al Școlii de la Brașov (de unde pagini cum este 139, de mare tandrețe către Alexandru Mușina) ceea ce îi dă luciditate în percepție și maxima economie de mijloace în expresie, fapt ce se poate argumenta nu numai cu poezia sa proprie, cu începere de la Solo de tamburină (Paralela 45, Pitești, 1999), ci și cu romanele „colegilor de școală“, asemănătoare în arhitectură și în rolul de rezistență și de explorare acordat poeziei (numesc aici doar Nepotul lui Dracula și Euromorphotikon). Așadar, simultaneitatea din Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit este ternară, căci Marius Oprea rezistă în trecutul imediat și explorează viitorurile fantasmatice ‒ și trebuie scris dintr-un alt unghi cum a explorat trecutul, ca arheolog al gulagului românesc, pentru ca noi toți să putem avea un prezent de care să nu ne fie rușine (partea a III-a…) ‒ fiindcă este capabil să perceapă clipa, întocmai cum știe să privească și să înțeleagă copiii (este recurent motivul ingenuității/ingeniozității copiilor în roman). Sunt clipe „de-adevă“, pe care Marius Oprea le semnalează întrebuințînd strălucitorul concept (cred că după 20 de ani îl pot numi astfel) al lui Caius Dobrescu. A se vedea prima jumătate a paginii 75 (care va continua în deja anunțata 139) sau, la 167: „…nefasta putere a obiectelor, care a înrîurit toate civilizațiile. O bobiță de vîsc căzută pe un covor sau o zi de primăvară într-un cimitir de mașini nu înseamnă nimic sub acest aspect, dar ele au o mare forță asupra sufletului și lasă o urmă în mintea omenească – sunt unele imagini care dăinuie mult și pe care doar moartea le poate înfrînge.“.