„Cazul Mircea Vulcănescu“ şi exigenţele moralităţii în spaţiul public

Cercetarea istorică nu se confundă cu dezbaterea memoriei. Există, fireşte, zone de interferenţă, însă cele două domenii sînt esenţialmente diferite. Dacă istoria stabileşte adevărul prin reconstituirea faptelor şi plasarea actorilor în miezul sau la periferia acestora, propunînd o înţelegere a perioadelor astfel studiate, finalitatea memoriei este identitatea, dreptatea în sens etic. Memoria ca domeniu interdisciplinar, constituit pe baza aportului filozofiei, istoriografiei, sociologiei, dreptului, revine asupra cercetării istorice pentru a sugera responsabilităţi, pentru a identifica eroi, pentru a delimita victimele şi călăii şi, în general, pentru a extrage lecţii morale pentru posteritate.

În România, dezbaterea memoriei trăieşte, s-ar spune, o vîrstă a copilăriei preşcolare. Într-un fel, e explicabil: timp de 50 de ani, ororile fascismului şi ale comunismului au împiedicat orice cercetare serioasă de istorie. După 1990, materia primă a faptelor a fost atît de bogată, încît 25 de ani abia dacă au fost suficienţi pentru a dobîndi o reprezentare cît de cît precisă asupra reliefului inumanității ce a caracterizat toată această perioadă de servitute a minţii faţă de dictatele ideologiei. Extinzînd metafora hegeliană la relaţia dintre cercetarea istorică şi memorie, se poate spune că abia la lăsatul serii, cînd ziua de lucru pe şantierul istoriei s-a încheiat, memoria îşi ia zborul pentru a cuprinde între aripile sale reconstrucţia istoriografică a trecutului. Întîi adevărul, şi apoi dreptatea. În măsura în care cercetarea istorică presupune trudă, meticulozitate, răbdare, discuţia despre memorie înseamnă discernămînt, moderaţie, înţelepciune. O cauză mai este şi absenţa din bibliografia de limbă română a unor lucrări de bază, între care cartea lui Karl Jaspers despre culpabilitate (Die Schuldfrage, 1946) şi cea a lui Richard M. Weaver (Ideas Have Consequences, 1948) despre impactul ideilor.

Articolul dlui Gabriel Andreescu „Cîtă ideologie, cîtă cunoaştere în «cazul Mircea Vul­că­nescu»?“ (Observator cultural, nr. 881/21 iulie) poate fi evocat ca exemplu al stadiului copilăresc al dezbaterii despre memorie. Ce‑mi propun aici nu este să abordez „cazul M. Vulcănescu“ din perspectivă istorică, aplicată la arhive, şi nici judiciară, ci dintr-una teoretică. Totuşi, nu voi trece mai departe pînă nu voi demonstra imprecizia juridică a argumentelor presupuse a fundamenta afirmaţiile din articol. Dl Andreescu susţine că intervenţiile Institutului Naţional pentru Studierea Ho­locaustului în România „Elie Wiesel“ (INSHR‑EW) exced legii pentru că această instituție „nu are competenţă de monitorizare şi denunţare ale aplicării legislaţiei“. Fals: legea 217/2015 reprezintă lege specială cu caracter penal, iar normele de incriminare sînt de ordine publică. Astfel că nimeni nu este ţinut de un interes pentru a cere tragerea la răspundere penală. De asemenea, susţine că „măsurile instituţiilor nu se supun «unei legi», ci ansamblului normelor concurente“. Iarăşi fals: legea specială, fiind de strictă interpretare, prezintă întîietate în faţa „ansamblului normelor concurente“. Aşa fiind, INSHR-EW este îndrituit să se prevaleze cu prioritate şi, uneori, în mod exclusiv de legea 217. Le­gis­laţia comună şi, apoi, principiile de drept se aplică abia atunci cînd prevederile legii speciale lipsesc ori sînt lacunare. Nu cred că este cazul de aşa ceva în speţă.

Desigur, articolul citat aduce informaţii ce pot fi reţinute ca utile în dezbaterea despre memorie. În primul rînd, distincţia dintre martir şi victimă, două categorii istorico-morale relevante. Interesante sînt şi definiţiile, chiar dacă pot fi primite mai curînd ca definiţii de lucru: dacă statutul de victimă se dobîndeşte prin „arestarea şi condamnarea cu încălcarea cerinţelor elementare ale actului de justiţie“, martiri sînt „cei ce aleg să moară, în loc să trăiască, cînd compromisul cerut de autorităţi era contrar propriei lor conştiinţei“. Astfel, într-o analiză comparativă, martirajul subîntinde un element intenţional, un gest făcut cu discernămînt neviciat. Dimpotrivă, victima apare cînd se încalcă procedura judiciară. În argumentarea „cazului M. Vulcănescu“ rămîne de văzut dacă a fost încălcată procedura penală de la acel timp, iar dacă da, cît de mult. După definiţia de lucru enunţată, abia astfel se poate discuta calitatea de victimă care, în orice situaţie, nu constituie un „certificat de bună purtare“! Numai că dl Andreescu nu merge pînă la capăt cu această demonstraţie, căci evocarea izvoarelor istorice ar fi trebuit completată cu indicarea articolelor de lege încălcate în procedura penală care a fost pusă în mişcare împotriva lui Vulcănescu. În al doilea rînd, autorul indică lejeritatea, spiritul total necritic cu care dezbaterea actuală preschimbă victimele în eroi, sfinţi, martiri. Andreescu exemplifică ideea arătînd înspre Patriarhia Română şi spre Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România. Oricît ar părea de straniu, chiar Patriarhia sugerează o abordare mai curînd lumească, profană a martirilor, neglijînd un aspect fundamental, ce ţine de procedura canonizării victimelor: dat fiind că elementul intenţional nu poate fi cunoscut şi stabilit cu certitudine de oameni, acesta trebuie obligatoriu completat cu alte criterii pe care Biserica le rînduieşte. Oricum, este stînjenitoare această utilizare necritică, în registre improprii, a cuvintelor martir şi sfînt, pe de o parte, şi erou, de cealaltă parte. În timp ce uneori Biserica îi cinsteşte pe eroi, o instituţie a Statului n-are nici o rezervă în a vorbi despre „martiri şi sfinţi“, discurs de la care a emanat chiar şi o lege.

Revenind la „cazul M. Vulcănescu“, cred că nu se ia în serios distincţia dintre competenţă şi moralitate. A reprezentat Mircea Vulcănescu o dovadă de competenţă? Aceasta este una din întrebările pe care chiar Andreescu şi le pune, răspunzînd afirmativ în cazul competenţei tehnice („fusese cu siguranţă un foarte bun economist“) şi incert în cazul competenţei intelectuale („asupra importanţei operei cărturarului există opinii diferite“). În acelaşi timp, Andreescu afirmă că problema competenţei prezintă „relevanţă pentru miza înfruntării în jurul memoriei lui Vulcănescu“. Senimentul meu este că mai importantă pare să fie problema morală. Spaţiul public întotdeauna se arată mai interesat de virtuţi decît de competenţe. A fost Mircea Vulcănescu un exemplu de moralitate? Răs­punzînd acestei întrebări, se arată utilă deo­sebirea dintre victimă, pe de o parte, şi martir, erou, sfînt, pe de alta. Sub acest aspect, amplul eseu al dlui Andreescu suferă o ruptură vizibilă: după ce pune în discuţie şi dezbate chestiunea competenţei, se rezumă doar să arate că Vulcănescu a fost o simplă victimă şi încheie fără a arăta că sensul Legii 217 este de a filtra propunerile de moralitate pentru spaţiul public. Cînd se acordă o denumire de stradă după numele unei persoane ori cînd se ridică un bust sau o statuie, decisivă nu este competenţa, deoarece pentru aceasta există filtre ştiinţifice: cărţi, institute de profil, cercetători, reviste de specialitate, conferinţe. Nu, hotărîtoare este lecţia morală pe care persoana evocată o are de oferit. Deci, în „cazul M. Vulcănescu“ esenţial pentru sensul aplicării Legii 217 este subiectul moralităţii.

A oferit Vulcănescu o pildă morală care să legitimeze construirea unui anumit cult public prin denumiri stradale, opere de artă sau ceremonii omagiale? Din felul în care se răspunde, se poate observa tendinţa de a reduce pilda morală la o anumită secvenţă de viaţă. Astăzi, vulgata populară se opreşte la modul în care a murit – sacrificîndu-şi viaţa pentru un mai tînăr coleg de suferinţă şi spunînd „să nu ne răzbunaţi“ – ca şi cum viaţa s‑ar opri la o singură experienţă şi, mai ales, ca şi cum judecata morală n-ar presupune o necesară cuprindere a întregului. Or, în acest întreg nu doar modul în care se moare este esenţial, ci tot restul vieţii. Socrate nu este elogiat doar pentru felul cum a murit, ci şi pentru stilul său de viaţă, între cele două existînd o deplină coerenţă şi o relaţie de la premise la concluzie. Dacă descrierea ultimelor clipe de viaţă se bucură de autenticitate – personal, aşa înclin să cred –, atunci aceasta contravine perioadei cînd aceeaşi persoană a făcut parte dintr-un Guvern, ca subsecretar de stat, responsabil pentru înfăptuirea Holocaustului din România. „Cazul Vintilă Horia“ este oarecum complementar „cazului M. Vulcănescu“: dacă, la primul, prevalează calitatea de autor a unor texte vădit antisemite, la al doilea decisivă este calitatea de membru, fie şi într-o poziţie inferioară premierului, dar categoric superioară simplului funcţionar, într-un Guvern a cărui funcţie nu a fost aceea de a administra binele public al tuturor locuitorilor, ci de a duce un război pe plan extern şi de a realiza o politică rasială pe plan intern. Cercetarea arhivelor va arăta de ce se face responsabil prin fapte comisive sau omisive. Această calitate instituţională atrage incidenţa taxonomiei pe care a propus-o Karl Jaspers în stabilirea culpei: criminală, politică, morală şi metafizică. Culpa criminală este stabilită de tribunal, fiind definită de fapte care pot fi probate şi care contravin legislaţiei. Răspun­derea este privarea de libertate. Culpa politică este specifică oamenilor de stat şi tuturor cetăţenilor care, prin apartenenţa la un stat, suportă consecinţele acţiunilor întreprinse de către stat. Instanţa este puterea şi voinţa învingătorului. Culpa morală se stabileşte prin faptele pe care o persoană le săvărşeşte. Instanţa este conştiinţa. Culpa metafizică, avînd la bază solidaritatea omenească, defineşte coresponsabilitatea fiecăruia pentru nedreptăţile din lume. Pentru a sugera doar un mod cum poate fi angajată răspunderea morală, admitem validitatea afirmaţiei că Vulcănescu a intrat în guvern la 27 ianuarie 1941 împotriva voinţei sale, interpretînd invitaţia lui I. Anontescu ca pe un ordin militar. Numai că, ne spune Jaspers, una este „datoria faţă de patrie“, şi cu totul alta este „supunerea oarbă faţă de conducătorul Statului“. Cele două se amestecă numai într-o „falsă conştiinţă“. Punctul de plecare al culpei morale este sacralizarea ordinului şi supunerea „cu abandonarea conştiinţei“. Aşa se explică, poate, de ce prezenţa în Guvern a fost neîntreruptă pînă la răsturnarea regimului antonescian, pe 23 august 1944, timp în care conştiinţa morală neadormită, spiritul critic ascuţit ar fi primit suficiente motive pentru a arăta că Antonescu a deturnat puterea executivă. Dacă opera ar fi legitimat o anumită viziune morală, atunci ar fi fost de aşteptat să demisioneze de la primul gest în care Guvernul s-ar fi abătut de la misiunea democratică. Mai mult, din declaraţiile lui Vulcănescu citate în articol nu rezultă vreo urmă de regret, ceea ce confirmă ipoteza jaspersiană, cu profundă rezonanţă iudeo-creştină, că reprezentarea vinovăţiei, conştiinţa culpei, se naşte prin părerea de rău. Desigur, nimeni nu este în măsură să judece moral pe altcineva, însă fiecare, în spiritul dreptăţii care stă la baza memoriei, este dator să împiedice atribuirea unor virtuţi (căinţa fiind una dintre ele) pe care însăşi persoana în cauză pare să şi le fi refuzat. Cred că sensul ultim al unei asemenea iniţiative acesta ar trebui să fie: evitarea falselor reprezentări, identificarea pildelor de moralitate, unanim admise şi respectînd toate criteriile. În rest, liber la citit şi la analizat competenţa.

Nicolae Drăgușin (n. 1983) are un doctorat în filozofie (2013, Academia Română), a făcut studii postdoctorale la Universitatea din București, este preparator și lector universitar la Departamentul de Comunicare și Relații Publice de la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“ din București și, din iulie 2017, cercetător științific la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România – Elie Wiesel.

Articolul reflectă exclusiv punctul de vedere al autorului și nu reprezintă poziția față de acest caz a nici unei instituții din care face parte.