Urbanioare Udvarhely: teatru absurd

  • Recomandă articolul

Un Bulă oarecare, cu simpatii și un discurs vadimiste, hotărăște să ilustreze un vechi banc. Sau o legendă urbană, dacă preferați: pîinea pe care românul (laolaltă cu rîul, ramul, sărăcia, nevoile și neamul) n-ar fi putut-o primi în Secuime din cauză că nu știe ungurește. Pîinea din banc s-a transformat, în 2017, într-o por­ție de mici de la un supermarket din Odorheiu Secuiesc (Udvarhely), „poanta“ nu se mai propagă subteran, ca odinioară, ci online și prin intermediul unor televiziuni cu deficit de personal, de resurse materiale și de reflexe deprinse în anul I de Jurnalism, fandacsia-i gata: intervine repede o instituție (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării), e consultată o alta (Poliția), făcătura se destramă în vreo cîteva zile – da, o tînără care pare abia ieșită din adolescență nu i-a putut răspunde în românește bărbatului, dar acesta se afla la a treia încercare consecutivă de a prinde pe cineva „cu mîța-n sac“ –, iar în oceanul de ură și de confuzie în care ne ducem zilele tocmai ce-a mai căzut o picătură.

La scurt timp după aceea, avea să pocnească știrea unei noi dispute diplomatice româno-maghiare, una întreținută de situația unui liceu din Tîrgu Mureș. Așteptați-vă la alte și alte asemenea „incidente“, pe măsură ce se-apropie alegerile parlamentare din Ungaria, din primăvara lui 2018. Senzația c-ai nimerit într-una dintre piesele lui Ionescu, în care doi vecini își aruncă la ne­sfîrșit înjurături peste gard, fiecare în limba lui, e de neocolit.

Am mai fost în situația asta: întîmplarea face să fi citit, tocmai în perioada în care se desfășura dramoleta de prost gust de la Odorhei, un roman de dragoste dintr-o (altă) perioadă foarte agitată și confuză: și acolo, o minoritate prost reprezentată parlamentar, dintr-o țară preocupată maladiv și aproape în exclusivitate de sine însăși, este ținută în sărăcie și ignoranță chiar de către liderii ei. Atîta doar că minoritatea este cea română, iar țara este Ungaria de dinaintea Primului Război Mondial. „Adevărul e“, citești cu amărăciune și cu ciudă după aproape 100 de ani de la publicarea Trilogiei transilvănene*, „că doar două popoare care nu sînt slave sau germanice trăiesc acum în bazinul Dunării și că acele popoare sînt românii și maghiarii; ar face bine să învețe cumva să trăiască împreună […]. Sigur că s‑au făcut și că se fac încă greșeli, dar e datoria oricărui om de bună‑credință să muncească pentru reconciliere. N-o să fie niciodată ușor, pentru că s-au comis crime și pentru că sînt multe rele care trebuie îndreptate. Dar toată această ură, acumulată vreme de secole, trebuie cumva ștearsă. Trebuie!“.

Nobile idealuri, desigur, dar ușor de pervertit ori de luat în derîdere, mai ales după delirurile naționaliste transformate în politici de stat (în România și în Ungaria) în perioada comunistă. Și totuși, personajul central al Trilogiei transilvănene, ales deputat independent în Parlamentul din Budapesta la 1910, vorbește în primul său discurs de parcă scrutinul s-ar fi încheiat ieri: „O formulă simplistă precum capacitatea de a citi, a scrie sau a vorbi limba maghiară nu poate fi acceptată drept o condiție pentru acordarea dreptului de vot. Un asemenea criteriu nu poate fi nici o dovadă de patriotism, nici una a capacității de a vota inteligent“. O lege electorală corectă, credea – la 1910, insist! – personajul respectiv, „trebuie să se bazeze pe o concepție realistă a drepturilor individuale, trebuie să-i permită unui om, în orice împrejurări [s.m.], să-i aleagă pe cei calificați pentru un post de demnitar grație integrității, decenței, spiritului patriotic și maturității politice“.

Maturitatea politică: e suficient să te uiți la tonul pe care se poartă „dezbaterile bilaterale“ de o bună bucată de vreme încoace încît să te-apuce amocul. Preocupați parcă doar să găsească țapi ispășitori (faptul că unul dintre ei poartă numele Soros e un tragic caragioslîc de dimensiuni – îmi pare rău să mă repet – ionesciene), liderii singurelor popoare din regiune care nu sînt nici slave, nici germanice sînt imitați de demnitarii locali, de funcționărime, de personaje de banc înarmate – pentru moment – cu camere video în supermagazine și, mă tem foarte tare, vor fi imitați de copiii tuturor. Tot comemorînd, în această perioadă, Primul Război Mondial, pare că am uitat complet lecția acestuia.


 

* Trilogia transilvăneană a fost publicată, între 1934 și 1940, de contele Miklós Bánffy de Losoncz, proprietarul – între altele – al Caste­lului Bánffy din Bonțida. Restaurat par­țial în ultimii ani, castelul a găzduit în vremea din urmă festivalul de muzică electronică Electric Castle. Pe domeniul Bánffy sînt organizate, de asemenea, mai multe proiecții din cursul primului weekend al festivalului de Film Transilvania – TIFF. Balint Abady, personajul central al Trilogiei transilvănene, e un transparent alter ego al contelui maghiar. Romanul a fost redescoperit după căderea regimurilor comuniste din Estul Europei și, după știința mea, nu a fost tradus încă limba română.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }