Zoe Petre: rigoare și naturalețe

  • Recomandă articolul

Luni, 4 septembrie 2017, am condus-o pe ultimul drum pe dna prof. Zoe Petre, istoric al Antichității clasice, intelectual angajat în viața cetății sale (post)moderne și mentor pentru cel puțin trei generații succesive de arheologi și istorici români.

Am fost ultimul doctorand al dnei Petre: un martor prea puțin interesant pentru cei care își vor dori să urce pe firul unei biografii bogate în momente de cotitură și întîlniri semnificative. N-am avut cum să cunosc efectul electrizant al cursurilor dnei Petre în bezna ideologică de la sfîrșitul anilor ’80, deși pot vorbi despre impactul nu mai puțin eliberator al celor pe care le-am putut devora de pe la mijlocul anilor 2000. Abia împlinisem patru ani – cît avea dînsa în 1944 – în acele zile sîngeroase ale primei Mineriade care o vor convinge, așa cum avea să-mi mărturisească mai tîrziu, să pășească în arena politică. Cînd am pus pentru întîia oară piciorul la Histria, ceea ce va fi fost decorul de vară al copilăriei unei fiice de arheolog se transforma deja în mitologie locală. Cu toate acestea, geometria delicată a profesoratului așază o responsabilitate aparte pe umerii celor aflați la capăt de linie. Opera istorică a dnei Petre ne va rămîne tuturor s-o înțelegem, s-o continuăm, s-o chestionăm și s-o criticăm: a ignora oricare dintre acești termeni ar însemna să nu fi înțeles pe de-a întregul lecția de exigență intelectuală pe care ne-a dat-o. Dar acum, în aceste cuvinte de rămas-bun, mă simt dator să vorbesc într-o cheie mai personală despre vocația sa de mentor, despre o vitalitate și o tinerețe a spiritului care n-au părăsit-o niciodată.

Zic mentor fiindcă ecourile acestei întîlniri depășesc, de fapt, caietul de sarcini curente ale profesoratului; parcă germanul Doktormutter surprinde ceva mai bine impactul pe care aș fi vrut să-l descriu aici, dar dna Petre inspira și expira francofon în teritoriu academic. Cu mult înainte de a intra în vocabularul psihologiilor motivaționale și al departamentelor de resurse umane, cuvîntul „mentor“ invoca numele unui personaj de epopee drag dnei Petre. În Odiseea, Mentor era prietenul vîrstnic al lui Ulise, rămas acasă în Itaca drept ocrotitor și învățător al fiului său, Telemah; un fiu care ajunge în pragul maturității și se decide să plece în căutarea tatălui său dispărut pe drumul de întoarcere de la Troia. Mentor îi face rost de corabie lui T­elemah și îl însoțește în această călătorie, încurajîndu-l în momente de deznădejde și pregătindu-l pentru întîlnirile intimidante cu foștii camarazi de arme ai lui Ulise. Sau mai curînd asta crede Telemah, fiindcă, în realitate, Atena însăși e cea care îi stă alături, ascunsă sub înfățișarea lui Mentor. Sub același chip, înțelepciunea venerabilă, dar încă failibilă a bătrînului își dă întîlnire cu tinerețea eternă și cu agerimea necondiționată a minții zeiței: o tensiune care încă își păstrează, cred, intactă puterea de sugestie. N-aș ști să spun dacă zeița Atena se mai plimbă printre noi (și parcă nici întîrzierile lui Ulise n-au îmbătrînit așa de bine), dar de telemahii mai mari sau mai mici e plină lumea.

Ar fi multe de spus despre acea combi­nație de rigoare și naturalețe care defineau cursurile dnei Petre, fie că ne intermedia contactul cu textul antic, fie că ne deschidea calea către un tip de reflecție profund marcată de contactul direct cu școala de antropologie istorică de la Paris. Mai importantă însă decît toate acestea la un loc era lecția implicită de spirit critic care ne era oferită la fiecare pas: nu ți se cerea, bunăoară, să cedezi necondiționat farmecelor structuralismului temperat al lui Jean-Pierre Vernant sau al lui Pierre Vidal-Naquet, ci să te angajezi într-un dialog fără rabat la calitatea argumentării. Dacă foștii studenți ai dnei Petre sînt azi de cartat în teritorii care depășesc atît geografic, cît și ideatic influența Școlii de la Paris, acest lucru se datorează în primul rînd aptitudinii de a forma cercetători autonomi, nu epigoni – o calitate încă atît de rară în învățămîntul universitar românesc.

Și încă ceva: odată început, dialogul nu se limita la planul de curs, la orarul de pe avizier ori la limitele disciplinei. Orice umbră de întrebare validă a unui boboc se putea transforma într-o provocare pedagogică și conduce la un excurs à l’improviste, continuat în afara amfiteatrului, dacă era cazul. Îmi amintesc de un curs din primul meu an de facultate, cînd o men­țiune a homoerotismului din poezia greacă de banchet a generat chicote printre colegii mei – acel gen de chicote care fac casă bună cu o puditate adesea contraproductivă din punct de vedere pedagogic. Dna Petre a prins din zbor reacția sălii, și-a suflecat mînecile, s-a instalat pe catedră și ne-a vorbit pentru următoarea oră despre genealogia, calitățile și problemele studiilor de gen încrucișate cu istoria Antichității clasice. Pixurile scîrțîiau acum pe hîrtie într-o tăcere deplină.

Mai tîrziu, intrat deja pe făgașul cercetării, aveam să descopăr în dna Petre un profesor mereu preocupat de echilibrul subtil între (micro-)specializare și orizontul intelectual lărgit, care se ferea în egală măsură de amatorismul complezent și de cei cărora limba germană le-a rezervat apelativul puțin măgulitor de Fachidioten. O discuție riguroasă despre muzicienii antici pe care-i studiam putea fi urmată de o plimbare printre avatarurile moderne ale lui Orfeu și Marsyas, un detur pe la Bach, care nu-i era niciodată departe, cîteva sugestii literare pentru pauzele de lucru (căci e nesănătos să lași să treacă o săptămînă fără să deschizi un roman) și poate o privire la relația schimbătoare a clasiciștilor germani cu mediul politic. Apropo de cea din urmă, dna Petre revenea destul de des la amarul testament politic al lui Theodor Mommsen, cît să mă facă să cred că acesta îi însoțea reflecțiile și dincolo de limita conversațiilor noastre. Și dacă toate acestea sună încă puțin prea sobru, aș adăuga că acest reprezentant al generației mileniale (?) s-a văzut nu o dată pus în inferioritate de familiaritatea entuziastă a dnei Petre cu mediul digital, mereu curioasă și mereu pregătită să ofere soluții neortodoxe la lipsurile bibliotecilor românești. Totul asezonat cu un umor care topea orice timiditate studențească și întrerupea cu regularitate siesta bătrînului său cocker negru. Dacă Atena poate fi totuși recunoscută sub chipul bătrînului Mentōr, e datorită vitalității care răzbate de dincolo de aparențe…

M-aș mai opri, în loc de epilog, la două dintre acele fire aproape invizibile care tind să scape elogiilor formale, dar se întîlnesc în țesătura unui profil intelectual. La finalul unui interviu din 1996, reporterul o invita pe dna Petre să-și aleagă o epocă în care s-ar întoarce în timp și un personaj istoric în pielea căruia și-ar fi dorit să intre. Față în față cu naivitatea întrebării, dna Petre ezită un moment, apoi o desemnează pe anonima fiică a lui Tucidide, menționată fugar de un singur biograf antic, care va fi fost martoră la elaborarea enigmaticei opere istorice a tatălui său; numai pentru a adăuga apoi, cu un zîmbet amar, că fata lui Tucidide ar fi avut, după toate probabilitățile, o cultură foarte subțiratică, care n-ar fi ajutat-o să înțeleagă scrierile tatălui său. Ceea ce dna Petre alegea să lase nespus e faptul că acea unică mențiune antică venea să dezmintă zvonul cum că fata lui Tucidide ar fi de fapt autoarea ultimei cărți a Războiului Peloponesiac: prin însăși natura ei, zice biograful, o femeie n-ar fi putut scrie așa un text, iar dacă totuși l-ar fi scris, atunci nu s-ar fi mulțumit cu propriul său anonimat. În subsolul unui joc de ocazie, istoricul Zoe Petre răspundea misoginiei esențialiste a atîtor texte antice cu un recurs deopotrivă pragmatic și personal la forța eliberatoare a educației.

Zece ani mai tîrziu, primeam de la dna Petre o adresă de mail pentru începutul
nostru de corespondență; în tradiția identităților online de dinaintea revoluției Facebook, dînsa împrumutase numele lui Hegeso, pe care urma apoi să-l revăd în alte avataruri digitale. Or, Hegeso este numele unei alte fiice de atenian, păstrat pe una dintre cele mai admirate și des reproduse stele funerare grecești de la sfîrșitul secolului al V-lea î.Hr. Un nume și cam atît, acompaniat de imaginea unei femei ale cărei calm impenetrabil și tinerețe idealizată refuză orice tentativă modernă de individualizare. Fără îndoială că dna Petre n-a rămas insensibilă la frumusețea imediată a sculp­turii, dar ceva mă face să cred că, între fiica anonimă a lui Tucidide și numele fără biografie al lui Hegeso, se desena conturul unei discrete solidarități și responsabilități pe care profesorul, precum și omul politic înțelegeau să le exprime ceva mai rar, dar să le confirme prin fapte zi de zi. În definitiv, dacă sîntem azi mai liberi s-o căutăm pe Atena nu doar sub chipul lui Mentor, ci și sub acela al Penelopei, al fiicei lui Tucidide sau al atîtor alte Hegeso lipsite de cîte o stelă frumoasă, acest lucru se datorează și muncii de o viață a unora ca dna prof. Zoe Petre.

object(WP_Term)#13243 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }