Viaţa post-mortem

Aproape ignorat o vreme de critică, Ionel Ciupureanu a dobîndit, odată cu trecerea anilor, o discretă notorietate, care nu este însă nicidecum pe măsura recunoaşterii ce i s-ar cuveni acestui poet unic în felul său, în care văd una dintre vocile cele mai puternice ale poeziei române actuale.

În mai vechile sale Cîntece de putreziciune, Ciupureanu era un poet al duhorilor cosmice şi al protoplasmelor colcăitoare, al ţesutului bolnav şi al sufletului atins de cangrenă, cu cruzimi paroxistice şi imagini construite în maniera ecorşeului sîngeros, actul poetic desfăşurîndu-se, în textele sale, după mecanica unui supliciu grotesc, pe al cărui parcurs sînt consumate pulsiuni tenebroase de agresivitate, dar mai ales autoagresivitate. Plecînd de aici, poetul reuşea să construiască atunci o mitologie a fiziologicului, cu rădăcini mai îndepărtate în Dylan Thomas sau Cezar Ivănescu, în timp ce discursul său, marcat de clivaje semantice, cu segmente de vorbire dezarticulată între care se năşteau tensiuni de o mare intensitate, amintea oarecum de poemele „schizo“ ale lui Paul Daian.

De la această lirică a materiei animate, prinse între „pulsiunea de viaţă“ şi „pulsiunea de moarte“, unde misterul descompunerii se convertea  finalmente într-o „laudă“ a vieţii  şi a inepuizabilei sale capacităţi de a genera forme noi, Ionel Ciupureanu trece ulterior la o poezie care va aspira, dimpotrivă, la emanciparea de sub  terorile  fiziologicului, marcată de războiul simbolic dintre lumină şi sînge. Elaborarea textului poetic, care implică substituirea corpului de carne printr-un corp de cuvinte, devine acum o tentativă de a rupe lanţurile de ADN şi de a ieşi din mişcarea proceselor metabolice, iar poetul va celebra de data aceasta „a doua naştere“, naşterea (la fel de traumatizantă ca şi cea naturală) din matricea semnului, plăsmuirea corpului textual care are loc simultan cu anihilarea fiinţei de carne.

Cel mai recent dintre volumele lui Ionel Ciupureanu, Venea cel care murisem (Casa de Editură „Max Blecher“, 2014), stă aproape în totalitate sub semnul agonicului; poetul transcrie aici, în maniera sa proprie şi inconfundabilă, tribulaţiile unei fiinţe incerte şi anonime, cu simţurile mortificate, condamnată la o traumatizantă şi obositoare existenţă post-mortem: „În vis gesturile noastre se revărsară/pe dinăuntru//nu vorbea nimeni cu mine/şi aerul dintre noi se coagulase//nu vorbi singură spune-mi şi mie/undeva în vis am auzit o lumină//vîntul curge de parcă-am murit/mi-am abandonat senzaţiile“ (S-a întîmplat ceva). Ca şi la Bacovia, personajul liric este într-o stare de agonie perpetuă, situată în zona de interregn dintre viaţă şi moarte, iar atît existenţa, cît şi opusul acesteia îi sînt refuzate în egală măsură:  „Vîntul din casă îmi închise uşa/eu numai sînt în corpul meu//tăcerea ta vrea să mă-nghită/scrumul tău n-are gust//cine nu mai există îşi macină agonia/şi mă striveşte“ (Numele tău). Experienţa agonicului  se asociază cu senzaţia claustrării într-un spaţiu perfect închis şi ostil care descurajează orice tentativă de evaziune: „Prin uşiţa şobolanilor nu-i nici o scăpare/tac ca nebuna şi-n mine se-mpiedică//şobolanii/ îmi place mă doare//şi dracul mă ia totu-i normal/cînd n-o să mai am trup dezertez“ (Totu-i normal). În această carceră existenţială, materia are proprietatea formaţiunilor canceroase de a metastaza, obiectele se înmulţesc şi proliferează haotic sau devin agresive: „În sinea obiectelor mele/nu se petrece nimic// lumea lor proliferează şi mă devoră/ habar n-am se deteriorase şi ambalajul// ploaia este pe jumătate lucidă/ cu frica ta n-am vorbit“ (Şi ambalajul mă devoră). Acelaşi proces afectează şi corpul uman, care dobîndeşte acea obezitate suspectă, pe care Jean Baudrillard o asocia excrescenţelor tumorale, are tendinţa de a se dilata monstruos, precum cadavrul din cunoscuta piesă a lui Ionesco: „M-am îngrăşat privind o fereastră/nu-s bun de nimic//în limitele ridicolului ceva obişnuit/mai tîrziu o toleranţă// o obsesie fără să murdărească/ o plictiseală în căutarea unei confuzii//foarte bine e o boală ceva fidel o debarcare// cîteva umbre sau altceva/ nu contează“ (Forme aiureli). Dacă în mai vechile sale Cîntece de putreziciune, Ionel Ciupureanu era poetul descompunerilor organice, acum poemele sale vorbesc (ca în poezia de senectute a lui Bacovia) despre disoluţia structurilor mentale şi a mecanismelor logice care se traduce într-o vorbire monotonă şi incoerentă, în care se amestecă mai multe voci depersonalizate pînă la anonimat: „Ce mama dracului mai bine muşcă-mă/ îți rămîne şi ţie ceva//povestea-i bună acum fă‑mi rezumatul/săraca mireasă în greva foamei/dar numai eu sînt flămîndă/ şi doar pe mine m-a ridicat dumnezeu la el// unii au murit apoi iar s-au trezit/ eu aşa repede am crescut// şi doar eu m-am lămurit/ a fost  ca un tic nervos// Fie-ta semănase cu taică-tău/frate-meu încă-i simte mirosul“ (Sîntem prea mulţi). Căci infernul lui Ciupureanu este acum în primul rînd unul acustic (aici descoperim şi cea mai pregnantă marcă de originalitate a volumului, iar poemele iau naştere dintr-o juxtapunere de voci care se intersectează, se suprapun, îşi pierd cîteodată identitatea, pot merge pînă la a se confunda una cu cealaltă, dar, ceea ce este esenţial, nu intră niciodată în dialog. Iar această torenţialitate de glasuri îţi lasă impresia că uneori personajul liric e obligat să-şi împartă celula cu propriul său torţionar, ce îi răpeşte pînă şi ultima speranţă: moartea, care este înfăţişată în culori de o deconcertantă trivialitate: „După ce voi crăpa aş vrea să mai sufăr şi eu un pic/să te ia mama dracului nu mai vreau//să sufăr deloc/mă-tii i-am luat ciorapi şi tot n-a crăpat//idiotule vei muri înaintea mea şi mă doare/cîinele meu tuşeşte şi tu mă laşi singură//dacă mi-ai împrumuta nişte bani/ţi i-aş da acum înapoi“ (Crede-mă). În acest amestec al vocilor, personajul liric sfîrşeşte prin a fi deposedat de propria-i identitate (atîta cîtă mai rămăsese), iar osmozele acustice sînt însoţite de osmoze teratologice ale țesturilor şi de acuplări monstruoase: „Carnea ta roade sub carnea mea/creierul tău gîfîie şi ne striveşte// tu ai ceva din mîrîitul oaselor rupte/ poftele noastre forme ciudate// aminteşte-ţi sînt dincolo/ obiectele tale ne ignoră// vomit ce-am visat şi-o iau de la capăt/ în căutarea confuziei noastre desigur“ (Uitarea de sine). Poemele din volum se constituie astfel în topografia unui infern „de unică folosinţă“, situîndu-l pe Ionel Ciupureanu în descendenţa ilustră a puţinilor poeţi români care au trecut Acheronul (Bacovia, Virgil Mazilescu). El rescrie cu mijloacele poeziei mai noi partitura „artistului blestemat“ şi are accente de o incontestabilă originalitate. Ce se va întîmpla însă atunci cînd materia acestui vizionarism negru va fi epuizată în totalitate?