de-clic(k) / atelier deschis. Portchei (pentru un nou Tribunal al Rațiunii)

Cu diverse culori, încep (încerc) să clasific ce-am scris peste vară, prin carnete, în Textul Unic, Textul Continuu, Scris Singur (singurul scris): nu scriu decît un (singur și același) text pe care, din cînd în cînd, la cerere sau nu, îl proiectez pe diverse fundaluri problematice, sau în aer.

Să vedem deci (scurtă recapitulare ca să pot – și să putem – merge mai departe).

Mai întîi, două legături structurale. În primul rînd, legătura „sinonimică“ (de traducere, de reversibilitate continuă, ca strategie de derobare de la conceptualizarea obligatoriu relațională), mai puțin observată și analizată, dar propriu-zis filozofică, dintre identitate și proprietate: identitatea ca proprietate, ca fantasmă „apropriatoare“, de împroprietărire cu sine, de însușire a „sinelui“ (de sine), care tocmai prin actul de apropriere și apare, ca proprietate, tocmai. E fatal, însă, să-ți concepi identitatea după a avea, ca proprietate, căci proprietatea are, tocmai, fatala proprietate de a circula, de a(-ți) scăpa, de a nu putea fi „avută, posedată definitiv, de a trece de la unii la alții. De unde furtul de identitate. Proprietatea e moneda însăși, moneda deja: circulă istoric. Deci vai obsedaților de identitate! „A avea“ identitate, a cumula identități! Altfel spus, auto-denunțare a caracterului pur exterior, alipit, adjonctiv al identității, care nici nu poate fi concepută altfel decît ca proprietate, cumulativ. Vai, vai, ce dezastru „în sine“, la propriu, al propriului!

Astfel încît arta, de exemplu, ar trebui să contra-facă, să producă falsuri. Căci comoditatea te transformă în marfă: dacă pui accentul pe identitate, dacă te atîrni de identitate, te auto-alienezi, te „auto-reifici“ (Honneth) ca marfă de consum „de sine“ cu sine, în primul rînd: mic trafic intim la negru, cu identități de schimb, la schimb.

Nesfîrșitul cîmp de manevrare al politicii, altfel spus.

Apoi, legătura, „la fel de“ structurală, chiar dacă, aparent, simplu joc de cuvinte, dintre capitalism și capitulare: a te lăsa cumpărat mai mult sau mai puțin ușor, pe nimic, ba chiar plătind cu „sinele“ pentru a fi cumpărat, avut, a da curs promisiunii că „sinele“ e un bun care poate fi dobîndit sau „realizat“ („realizare de sine“, realizare de la sine), și, pe acest fond, vai, vai, promisiunea comunistă, structural complice, orb sau iluminat complice, de re-împroprietărire cu sine(le), pură iluzie dat fiind că imposibilă: „sinele“ nu există decît ca marfă, este deci prin definiție și de la bun început compromis, contaminat, „otrăvit“, otrăvind și contaminînd stricînd ab initio comunismul ca soluție finală a dialecticii de împroprietărire cu „sine“ (înțeles ca esență „comună“), nefăcînd, prin urmare, decît să ațîțe și să întrețină invidia după un sine-marfă deja contaminat, corupt (prelungind și stabilizînd corupția capitalistă prin corupția comunistă), dat fiind că definit, fatal, în mod capitalist. Ha!

Dar și: situația structural capitulativă, de existență concedată, concesionată, „în franciză“, a întregului Est european care nu e marginal sau periferic, adică nu e simplu, mono, uni-periferic, ci intermediar, intra-periferic, intestin-marginal. Capitalism – capitulare – capitulație. Estul european, reprezentativ pentru situația globală. Poate de-asta ne este și greu, unora, să ne cărăm de pe-aici, să spălăm definitiv și de-a binelea putina: ne ducem, ne întoarcem, bîntuim, vagabondăm, dăm tîrcoale, bîntuim, simțind că sîntem, în rău, buricul pămîntului, că pe-aici, prin preajmă, s-ar putea naște o mică-mare lămurire („de sine“), „soluția universală“, că, vorba poetului, unde e nenorocirea ar putea fi și șansa, norocul. Pharmakon, mamă! Tot înghițim la otravă „tectonică“, o scriem, o dansăm, o răstim, o șoptim, o prelucrăm și o rafinăm, în speranța că se va transforma dracului odată în medicament.

În fine, din filmul L’Origine de la violence (Originea violenței), din 2016, al lui Élie Chouraqui (după un roman al lui Fabrice Humbert), următoarea frază simplă  limpede, fundamentală, cheie pentru judecarea morală și chiar penală a oricărei politici, a oricărui gest politic al unui om politic, intelectual, om, al oricărui reprezentant al unei elite. Această frază sună, din memorie, așa: „Oamenii politici și intelectualii nu trebuie să încurajeze pornirile distructive, criminale, ci să construiască stavile în calea lor“, „nu să incite la violență, ci s-o inhibe“, chiar cu prețul propriei lor existențe. Tot populismul, reacționarismul și conservatorismul grețos, hidos al momentului actual, care ar vrea să se facă, iar, epocă, toate apelurile bestiale la incorectitudine politică, adică la reinstaurarea nazismului, cum știm, prin „mijloace democratice“, adică la linșaj, trebuie judecate simplu, strict, binar, maniheic, fără nuanțe criminale și sinucigașe, prin prisma acestei fraze simple, banale, corect maniheice (capabilă să susțină o banalitate a binelui).

Mă voi folosi de această frază. Am tran­scris-o aici ca să n-o uit. Am ținut s-o prind în acest portchei ca s-o am la îndemînă. La nevoie, cînd te urmăresc ucigașii (prin definiție noaptea, căci tocmai pentru a întreține „întunericul la amiază“ încurajează ei bezna,
obscurantismul), cu un portchei poți să te aperi, scrijelind măcar cîteva fețe, însemnînd, stigmatizînd, denunțînd. Tribunalul Rațiunii trebuie de urgență reînființat.