Vladimir Colin are la ora actuală doi exegeți care i-au dedicat capitole consistente în volumele lor de istorie și critică literară: Mircea Opriță și Cornel Robu, ambii aparținînd de mediul literar și universitar clujean. Proveniența exegeților este semnificativă deoarece demersurile lor sunt asemănătoare, chiar dacă finalitățile sunt diferite: Mircea Opriță se concentrează pe Vladimir Colin integrîndu-l în monumentala Istorie a Anticipației românești, pe cînd Cornel Robu îi permite o integrare între „literele mari”, fie în Dicționarul Scriitorilor Români coordonat de Mircea Zaciu, fie în Dicționarul analitic de opere literare românești, coordonat de Ion Pop.
Este evident că despre Vladimir Colin au mai scris și alții, însă nimeni mai amănunțit și mai adecvat decît cei doi critici clujeni. Ceea ce contează în exegeza coliniană, pe lîngă locul central care îi incumbă în literatura de gen românească, este concentrarea exclusivă pe partea ficțională a operei coliniene. Credem că pentru o extindere a înțelegerii importanței lui Vladimir Colin și a operei sale, o trecere peste poezia, eseistica și traducerile semnate de el ar aduce cîteva posibilități noi.
Se disting astfel patru direcții de cercetare asupra lui Vladimir Colin. Prima este extraliterară, despre prezența ideologic-comunistă. A doua este extraliterară, însă despre retragerea din ideologic și rezolvarea paradoxurilor morale. Ultimele două sunt ambele literare, un soi de comparatistică internă, pe genuri abordate, în scrierile lui Vladimir Colin.
Între 1945 și 1991, Vladimir Colin parcurge un drum foarte personal al raportării la ideea politică. Nu mai puțin de șase atitudini diferite se pot decela din acțiunile și scrierile sale: între 1945 și 1953 identificăm perioada de maximă implicare politică, malefică; între 1953 și 1960, implicarea sa bate pasul pe loc, este perioada în care este acuzat de „formalism” pentru scrierile sale ocazionale și la care el reacționează argumentînd basmul; între 1960 și 1965, Colin își consolidează poziția literară numai prin mijloace literare; în perioada 1965-1977, Colin se dedică scrisului de literatură și stabilirii contactelor cu scriitori străini; între 1977 și 1984 crește implicarea sa în ceea ce se va chema „Noul Val” al sf-ului românesc; 1984-1991, beneficiind de un prestigiu fără egal în interiorul fandomului, Colin își asumă gesturi de disident. Altfel spus, de la a fi unul dintre cei mai învederați staliniști, Vladimir Colin ajunge să protejeze tineri scriitori interziși în ultimii ani ai regimului ceaușist (Mihail Grămescu, Leonard Oprea). Nu este un drum ușor de înțeles și – presupunerea este că – nici de parcurs.
Dificultățile scrierii unei monografii despre Vladimir Colin nu provin numai din robia istorică a elementului literar. Într-un fel, și Opriță și Robu pot foarte bine să fie înțeleși de ce s-au cantonat numai în literarul (lui) Vladimir Colin, căci bogăția materialului și foarte personala și superlativa folosire a limbii române în acest material, fac fiecare volum al lui Vladimir Colin să fie înainte de toate o plăcere la lectură. Dificultățile provin din simultaneitatea proteismului colinian cu ambivalența sa morală. Cea mai plauzibilă ipoteză de lucru ar fi că Vladimir Colin a evoluat de la un autentic activist de stînga, chiar extremă stînga, către un dezamăgit de nerealizările regimului comunist, către un refugiat politic în literatură și, chiar, către un posibil disident. Totuși această ipoteză pălește tocmai în fața scrierilor de tipul Problemele basmului cult, căci ne putem întreba cît din sofistica aceea a fost într-adevăr necesară – și în fața cenzorilor comuniști, și în fața autorului propriu-zis. În textele tîrzii, de cu puțin înainte de atacul cerebral din 1984, în care Vladimir Colin vorbea despre noii veniți în literatură, nu este numai generozitatea mentorului pentru novici, se simte și plăcerea de a cîștiga dezbaterea, de a-și impune propriii aleși, propriile modele. În mod clar, și prin mijloace extra-literare, Vladimir Colin a afectat/modificat pînă tîrziu curentul literelor românești, cel puțin acolo unde se afla el și putea să dea din mîini. Probabil cea mai puternică evocare îi aparține lui Mihail Grămescu, în romanul Iritația.
Și atunci, cantonarea în analiza literară a textelor lui Vladimir Colin este mai sigură și mai comodă. Problema este că s-a spus cam tot ce se putea spune despre textele sale de ficțiune, despre poetica, retorica și estetica lor. O altă problemă este lipsa re-editărilor, „mitul Vladimir Colin” se clatină din lipsă de cititori noi.
Soluția ar fi editarea unei monografii-antologie de texte care să exemplifice și să explice fiecare vîrstă și matrice ideatică a operei și a omului Vladimir Colin. Numai așa, puse în context și în relație unele cu altele, cărțile lui Vladimir Colin pot fi văzute dintr-un unghi nou, fără a ignora istoria din spatele literaturii și fără a crea iluzia valorilor literare trans-istorice. Cel care a știut să țină în echilibru cele două tendințe radicale, strivirea sub timp a esteticului și ieșirea din timp prin estetic, a fost nimeni altul decît Vladimir Colin. O monografie despre el și opera lui trebuie să aibă aceeași balanță.