Oglinda fisurată

Doamnei Luminiţa Sîrbu

 

Motto:

„păsările-ntorc cu aripa seninul/
cum oamenii cu mîinile pămîntul/ şi/
seminţele luminii din noapte/ se umflă şi cresc şi umplu tot cerul/ şi-atuncea e ziuă“
(1975)

 

Profesoara de română, una dintre pedagoge şi o colegă, pe care le-am mai întîlnit întîmplător, între timp, nu ştiau unde ar putea fi Luminiţa sau dacă mai trăieşte.

După mulţi ani, mi-am zis, în fine, că trebuie neapărat să dau de ea, aşa că într-o zi m-am dus la liceu. În faţa uşii de la intrare, un bulgăre de gheaţă mi-a apăsat ceafa. Pe murii holului şi ai casei scărilor erau tot expoziţii de haine şi covoare făcute de elevi, tot diplome şi cupe, ca altădată. Doar portretul lui Ceauşescu dispăruse. Şi vocea batjocoritoare, subţire, pe nas a directoarei, de pe holuri sau din difuzoarele plantate în clase. Şi tîrşîitul furiş, dar tenace al elevilor încălţaţi obligatoriu cu opincuţe din plastic cît erau în şcoală. Şi icnetele înfundate de rîs sau de plîns. Şi înjurăturile printre dinţi. Poate şi stafia adolescentei sinucigaşe de la Şcoala profesională… Era linişte, liniştea din timpul unei ore. Pe scaune, cu coatele pe o măsuţă, tot două eleve făceau de serviciu, ca şi altădată. Văzîndu-le, mi-am amintit cum într-o zi colega de tură, ieşeancă, mi-a adus de acasă o felie de pîine tapetată cu piure de cartofi şi o jumătate de crenvurst tăiat pe lung. Ce gust dumnezeiesc!

Am întrebat-o pe una dintre fete dacă e de găsit în şcoală numărul de telefon al doamnei Luminiţa Sîrbu, fosta bibliotecară de prin anii ’70-’80 încoace. S-a uitat la mine buimacă. Poate la bibliotecă…, am zis, mă duc sus. M-a chestionat cine sînt. O fostă elevă, am răspuns, dînd să urc scările spre etaje. (Coborînd legănat acele scări o văzusem prima dată pe Luminiţa: scurtă şi rotundă ca un pepene galben, blondă, cu zîmbetul îngropat în gropiţele obrajilor bucălaţi. Şi răspîndind în jur miros de pepene galben – dacă nu în realitate, atunci în imaginaţia memoriei, da, aşa simt. Şi ăsta e adevărul. Sînt mult mai reale memoria şi imaginaţia decît realitatea: esenţa acelei femei îi preceda existenţa în viaţa mea!) Atunci eleva a pus mîna pe telefon, a format un număr, a întrebat pe cineva ce şi cum, a pus receptorul în furcă şi m-a anunţat: „Cu regret, doamna bibliotecară nu ştie… n-are… n-a auzit de… Dacă vreţi, puteţi urca…“.

Să urc? Să revăd locul în care mă refugiam adesea? Numai în pauze, fiindcă în timpul orelor, oricît aş fi dat să scap de Structura tricotajelor, Rezistenţa materialelor, Materialism dialectic, Socialism ştiinţific, Desen tehnic şi altele la fel de sinistre, nu se putea: era cu desăvîrşire interzis să chiuleşti în şcoală fiind şi nici însăşi Luminiţa n-ar fi riscat să fiu găsită la ea de directoare sau de vreun spion al său. Însă mie acolo îmi era cel mai bine! Doamna mă lăsa să-mi aleg singură cărţile din rafturile doldora, ordonate la sînge, ca orice colţişor din cazemata liceului, şi să spun toate prostiile care-mi treceau prin cap de­spre ele cînd le aduceam înapoi. Mă lăsa să critic, să mă plîng obidită de profesori, de materiile din care nu pricepeam nimic, de ai mei, care mă înscriseseră la şcoala aceea blestemată, de şobolanii care mişunau printre picioarele noastre, pe pereţi şi pe sub duşumeaua cocioabei cu chirie în care locuiam în Iaşi, de madam gazda care înjura toată ziua cînd se îmbăta – şi se îmbăta toată ziua. Rîdeam împreună. Mă întreba ce mai face prietenul meu, student într-un oraş îndepărtat. Mă lăsa să plîng. Mă încuraja să-i citesc poeziile scrise pe foi de dictando ascunse prin buzunare. Mă asculta întotdeauna liniştită, cu faţa sprijinită în pumnii mici, cu acelaşi zîmbet copilăros terminat în gropiţele obrajilor. Din cînd în cînd, i se aprindea o lumină mai intensă în ochi. Nu-mi amintesc dacă-mi dădea şi ceva de mîncare, vreun biscuit, vreo tartină. Poate da, poate nu. Ce mai contează? De fiecare dată cînd plecam de la bibliotecă, mă simţeam de parcă aş fi mîncat numai bunătăţi. Şi de parcă aş fi făcut o baie într-o cadă adevărată, nu în ligheanul nostru de tablă sau la baia comunală.

De ce să mai urc?, mi-am zis. Încăperea aceea cu rafturi ticsite de cărţi recondiţionate nu mai avea nici un rost fără Luminiţa. Am salutat, ieşind din clădirea liceului.

* * *

Locuiam lîngă Podul de fier de pe malul Bahluiului, la vale de calea ferată. O bună parte din drumul spre şi dinspre liceu îl făceam mergînd pe jos pe splaiul drept în toate anotimpurile, cu paşi măsuraţi din cauza uniformei ca un sac, cu mîna încordată pe baiera trăistuţei burduşite de caiete. N-aveam ochi pentru trotuarele sparte, mormanele de gunoaie, baligile de cai şi de vaci care păşteau lîngă albie, pentru zoaia nea­gră curgînd alene între maluri. Trecătorii erau rari, cunoscuţii şi mai rari. Eram singură. Doar un cîine alb iţit din părăginitele mahalale de sub deal, cu laţele murdare şi capul plecat, mă însoţea uneori, dar numai pînă la Podul de piatră circulat de maşini, adică vreo trei-patru sute de metri. Din cînd în cînd se oprea să se pişe pe vreo tufă, pe vreo piatră, pe vreun morman de zăpadă. Eu încetineam cu capul în pămînt, el revenea lîngă mine fuga-fuga. Cînd ne despărţeam, amîndoi priveam în urmă…

În lunile calde, era cu adevărat bine. La dus, vedeam foarte departe în zare dealurile înceţoşate ale Buciumului, la întors, înceţoşate mai întîi, pe urmă din ce în ce mai clare, dealurile împădurite ale Galatei. Prin mai-iunie culegeam maci roşii cu miez negru-liliachiu şi îi puneam într-un borcan pescuit de la baie pe catedră înainte de a intra la oră profesoara de română, cum puneam cîndva şi pentru învăţătoare mere. Citeam şi reciteam iar şi iar scrisorile venite de departe ori ticluiam în minte răspunsuri, poezii, „ziua mea împărţită-n lumină şi ceaţă/ nu mă poate cuprinde“, „liniştea-mi cu trup de mare/ degete de iarbă, reci,/ alungeşte spre obraz“, „şi mă pierd, ca într-un somn/ adîncit o fiară plînsă,/ în păienjenişul din/ palmele cu zarea strînsă“… Rostogoleam în cap pînă îşi pierdeau orice înţeles cuvinte: măr-măr-măr şi mînă-mînă-mînă şi vară-vară-vară şi negru-negru-negru ori versuri: Cobora-pe-Topolog-dinspre-munţi-la-vale/Cobora-pe-Topolog-dinspre-munţi-la-vale/Cobora-pe-Topolog-dinspre-munţi-la-vale şi Ce-te-legeni-codrule-fără-ploaie-fără-vînt/ Ce-te-legeni-codrule-fără-ploaie-fără-vînt/Ce-te-legeni-codrule-fără-ploaie-fără-vînt şi Nu-credeam-să-nvăţ-a-muri-vreodată/ Nu-credeam-să-nvăţ-a-muri-vreodată/ Nu-credeam-să-nvăţ-a-muri-vreodată… În după‑amie­zele de practică în fabrică, cînd mă întorceam seara acasă, descifram în reflexele oblice, lungi, tremurate ale luminilor oraşului în apă nici mai mult, nici mai puţin decît gondole, mai cu seamă pentru că îmi plăcea cuvîntul.

Cînd începeau ploile toamnei sau ninsorile, cînd dispăreau buruienile şi florile de pe mal, iar dealurile rămîneau mereu în ceaţă, curentul transforma drumul într-un canal, într-un tunel îngheţat: vîntul neoprit de nimic devenea aspru, aruncîndu-mi ploaia şi ninsoarea cu putere în faţă. Şi, cum mereu rătăceam ceva – ba umbrela, ba fularul, ba mănuşile –, frigul mă prindea zdravăn. Totuşi, nu alegeam decît rareori altă rută: printre blocurile din Aleea Decebal, tot pe jos, sau cu autobuzul pe la Gara Nicolina.

Mă mişcam ca a­dormită printre zile urîte, lucruri şi locuri urîte, întîmplări urîte, materii urîte, oameni care-mi păreau urîţi şi de care nu mă puteam ataşa. Nu protestam acasă împotriva mîncării sărace, fără carne, fără unt, fără dulciuri, împotriva stupului de şobolani ori a liceului. Nu protestam la şcoală pentru chinul încercat la multe ore sau împotriva rigorii de cazarmă. Toate îmi păreau definitiv bătute în cuie, eu nu le puteam schimba! Nu aşteptam nimic decît vacanţele, care însemnau şi întîlnirea, chiar dacă întotdeauna pe fugă, cu prietenul meu, originar din nordul ţării. Nu făceam planuri. Nu mă gîndeam la viitor, între mine şi el era un parapet ca acela dintre drumul îngust din munţi şi prăpastia de alături: nu mă apropiam de parapet să mă uit în jos, fiindcă simţeam că adîncimea hăului m-ar înfricoşa, că răul de înălţime mi-ar zdruncina echilibrul şi aşa doar cît un fir. Nici cu alţii nu vorbeam despre viitor, pentru că nimeni din jurul meu nu vorbea despre viitor, nici rudele apropiate, nici colegii, nici puţinii prieteni. De parcă acest cuvînt, atît de des repetat la unele ore şi la difuzorul de deasupra oglinzii sparte cu o trenă de adjective radioase (viitor luminos, de aur al patriei), n-ar fi existat. De aceea odată spusele unei colege, fiică de învăţători, „Cînd voi fi studentă…“, m-au umplut de stupoare: ea ştia ce va face! Eu nu ştiam, meseria aleasă de alţii mă scîrbea, iar şcolile făcute şi cunoştinţele mele pestriţe, rod al unor lecturi asidue, însă la întîmplare, nu-mi dădeau voie să aspir la altceva. Eram o cîrtiţă avansînd lent pe sub pămînt, fără să se întrebe cînd, unde şi dacă va ieşi vreodată la suprafaţă. Nefăcînd planuri, nu aveam speranţe. Mergînd sau întorcîndu-mă de la liceu pe mal, boceam uneori dintr-un sfîşietor, deşi nelămurit pînă la capăt sentiment de apăsare: mă simţeam complet nelalocul meu peste tot. Nu şi atunci cînd citeam şi scriam. Sau cînd vorbeam cu Luminiţa.

 

Hm, nu întîmplător o chema aşa, trebuia să fie şi o luminiţă la ambele capete ale tunelului acelor zile! Fiindcă locuia foarte aproape de mine, cum aflasem cînd, prin ’72-’73, m-a poftit acasă să-i citesc şi soţului poeziile mele. Doar traversam calea ferată pe la bariera din direcţia opusă Podului de fier şi, gata, ajungeam în cartierul lor. Poate că uneori, cînd aveam o monedă de douăzeci şi cinci de bani, sunam de la cabina telefonică plasată în colţul complexului alimentar; alteori, cînd n-o aveam, sigur nu sunam. Mă duceam la uşă. Uitam sau ignoram gîndul sau pur şi simplu nu-mi trecea prin minte că ar putea fi plecaţi ori ocupaţi ori fără chef să mă primească. Porneam la drum stăpînită, împinsă doar de nesfîrşitele ruminări din capul meu! (Şi, cînd porneam la un drum, indiferent ce însemna el, luam în calcul, dacă pot folosi expresia asta cu dreptate, doar un minim neprevăzut, rău sau bun. Nu aveam speranţe, nu aveam aşteptări, dar nici „viziunea“ neprevăzutului n-o aveam. Lista neprevăzutelor a fost dintotdeauna prea scurtă pentru mine. Asta însemna că îl excludeam pe Dumnezeu, al cărui nume era des pomenit acasă de mama. Şi la casa cu chirie din Iaşi era des pomenit, dar numai în înjurături, începînd cu ale gazdei, continuînd cu ale tatei şi terminînd cu ale tuturor bărbaţilor din celelalte coşmelii ascunse prin colţurile curţii. Şi îl excludeam fiindcă îmi părea însuşi neprevăzutul, capricios, insondabil, intangibil: „cum o vrea Dumnezeu!“, zicea mama şi ziceau toţi la o adică. Şi mai însemna că îi excludeam într-o măsură sau alta şi pe ceilalţi. Dar, dacă ar fi fost aşa, asta ar fi presupus multă siguranţă de sine, ceea ce e departe de adevăr. Mai degrabă e adevărat că şi aici îşi spunea cuvîntul temeinica lucrare a singurătăţii de atunci asupra mea.) Ei bine, niciodată nu s-a întîmplat să rămînă surdă uşa albastră a apartamentului lor de la etajul doi după ce ciocăneam cu inima la gît în ea. Abia azi, după atîţia ani, îmi dau seama cîtă generozitate, ce preţios semn de prietenie, de sacrificiu de sine chiar, îmi dădeau soţii Sîrbu deschizîndu‑mi. În după-amiezele de rînd sau de nerînd, pe soare, pe ploaie, pe vînt, pe ninsoare. Privirile mele din acel moment aţintite spre vizor sau zîmbetul îi convingeau să-mi dea drumul în casă? Nu mi le cunoşteam. Nu-mi cunoşteam multe priviri. Nu-mi cunoşteam multe zîmbete. (Mă uitam la gazdă în oglinjoara fisurată de sub difuzor, dar nu des. Mai întîi, fiindcă era confiscată mereu de tata şi de fratele care începuse şi el să se bărbierească de la un timp. Şi apoi, pentru că în camera noastră comună fără ferestre dînd afară era cam întuneric, chiar şi cu becul aprins. Iar ca să mă duc să mă privesc în ea în antret sau în prag, la lumina zilei – nu, nu voiam. Ce să văd? Acelaşi chip, cu pete roz la rădăcina părului mascate de breton şi, peste toate, asimetric, cu un ochi mai mare, parcă mai melancolic, mai lent şi unul mai mic, mai vioi – curat Picasso! – din cauza fisurii oblice? Un chip confuz, amorţit, care nu avea nici o responsabilitate faţă de mine? Care nu-şi asuma, din ignoranţă, din lipsă de orizont şi din milă de părinţi, riscul să fugă de toate? Nuuu! N-aş fi putut să-l privesc sau să-i zîmbesc într-un anume fel. Cum îi priveam şi le zîmbeam oamenilor întîlniţi. Diferit de fiecare dată, fiindcă fiecare însemna altceva pentru mine.) Vedeau oare Luminiţa şi domnul prin vizor ceea ce eu nu puteam vedea – iar dacă vedeam, nu înţelegeam, ci doar simţeam? Şi simţeam că eram strîmt prinsă într-o plasă densă cu ochiuri tăioase făcute din romantisme şi nonconformisme deloc eroice sau noi, din bun-simţ timid şi agresiv, din gesturi nesigure şi uneori mimetice, ochiuri prin care tindeam bîlbîit, cu moale disperare să-mi trag fiinţa spre mine, în altă lumină. Vedeau cei doi sau doar intuiau sub plasa asta gîndurile şi neliniştile ţîşnind însîngerate din faţa mea unghiulară, din ţeasta desfoliată ici-colo de forma miloasă a unei proaspete boli autoimune, din toţi porii mei de adolescentă întîrziată şi singură în deruta ei, venind dintr-un sat de pe malul Prutului?

Dezlocuiam o pată de aer fără tăietură clară, fără contur precis. Eram o scamă din ceaţa de sub poalele dealului Galata. Dar nedumeririle şi neliniştile mele se vede că erau cît se poate de vizibile pentru alţii. Şi gîndurile, da, mai ales gîndurile. Cum oare, cînd se opreau la parapet, întotdeauna la parapet? Şi mai ales cînd, deşi pîndite mereu suspicios de simţul ascuţit al unei logici suferind de lipsa de logică a necunoscutului din mine, îmi păreau o scamă de ceaţă şi ele?

* * *

În altă zi am căutat insistent pe internet numărul de telefon al Luminiţei; nu l-am găsit. Pe Facebook nimeni nu auzise de ea. Mai simplu ar fi fost să o caut acasă. Dar, nu ştiu de ce, nu puteam crede că locuieşte unde a locuit cîndva, adică la nici doi kilometri distanţă de locul în care mă aruncase iar viața, la un moment dat, tot pe splaiul drept al Bahluiului – „fluviul timpului“ meu.

Trecut-au alţi ani aşa, ca întinse şi nedefrişate moşii de iraţionalitate, pînă ce, pe la începutul lui august 2017, m-am dus totuşi s-o caut acasă (soţul îi murise de mult, cred că eram studentă). Am luat-o pe mal; ajungînd la Podul de piatră, l-am traversat, am trecut pe lîngă complexul alimentar aflat acum într-o stare jalnică şi-am ajuns. Toate potecile, toate blocurile, toate intrările semănau între ele. Aceleaşi tufe de ochiul-boului multicolore de o parte şi de alta, aceleaşi balcoane, aceleaşi ferestre. Nu mai ştiam care e blocul Luminiţei! Am ales o scară la întîmplare, dar numele cunoscut nu era trecut pe lista interfonului.

Brusc, m-am simţit fără puteri. M-am tras pe o bancă de la capătul aleii. Oameni intrau şi ieşeau din bloc, feţe apăreau la fereşti. Ce‑ar fi să o văd şi pe ea uitîndu-se la mine? Am luat seama îndată însă că nu ştiam spre ce parte dădeau geamurile lor: după ce mă aşezam pe canapea, nu-mi mai mişcam decît degetele. Şi ochii: peste tot prin camera cu un iz de naftalină topit în cel de zămos erau crengi sau mici rădăcini de copaci sculptate de domnul. Ceferist şi artist amator, care scria şi versuri. Nu-mi amintesc dacă i-am cerut vreodată să citească din poeziile lui. Şi, dacă da, cum erau.

În halatul matlasat alb-auriu cu care o văd acum în minte, Luminiţa stătea zîmbind într‑un fotoliu, cu mîinile grăsuţe în poală, cu un picior grăsuţ încălţat în papucul de casă alb, peste celălalt picior grăsuţ încălţat în papucul de casă alb. Zîmbea răbdătoare, ştia deja multe din ce povesteam sau citeam. Soţul, din alt fotoliu, după ce ne servea cu dulceţuri ori şerbeturi de toate culorile pe farfurioare transparente şi cu pahare aburite de apă, îmi asculta concentrat poveştile, poeziile, tăcerile, izbucnirile neaşteptate. Şi în ochii lui apărea uneori o sclipire de lumină mai intensă. Vorbea – faţa roşie, mereu bărbierită proaspăt, i se făcea şi mai roşie sub freza căruntă – despre faptul că aş fi o sămînţă căzută în „fluviul timpului“, care o va duce într-un loc prielnic explodării… despre energie germinativă… rezoluţie… efort… aripi… visuri… orizont şi cîte şi mai cîte. Felul cum pronunţa cuvintele unul după altul, ba şi silabele, semăna cu mersul cuiva care punea temeinic, aşezat, gospodăreşte, talpă întreagă după talpă întreagă. Cînd spunea sămînţă, vedeam seminţele brumate din cupele macilor, atît de mărunte şi de fragile, încît nu puteam crede că au forţa să se oprească undeva ca să germineze. Cînd spunea fluviu, auzeam apa clipocind nopţile duşmănos între maluri. Dar cînd spunea oo-rii-zont, în afară de dealurile înceţoşate din drumul meu spre şi dinspre şcoală, nu vedeam nimic. Totuşi, îmi făcea bine să aud primele două silabe ale cuvîntului: erau translucide, solare ca nişte boabe mari de struguri. Ultima însă mă întuneca, mă bloca: fulgera brutal, precis ca o secure peste un cap culcat pe eşafod.

(„Le zîmbesc tuturor larg şi îi spun fiecăruia în parte ce vrea să audă“, mi-a zis mult încoace profa de română. Luminiţa şi soţul îmi zîmbeau deseori, diferit după moment, dar sînt sigură că nu-mi spuneau ce voiam să aud, din simplul motiv că eu nu ştiam ce vreau să aud de la ei.)

Uneori, cînd povestea ceva, doamna îl întrerupea cu un chicotit în guşuliţă, încercînd să rezume întîmplarea ştiută de amîndoi. Bărbatul, cu ochii la mine, dar întinzînd mîna spre ea, zicea zîmbind: „Acum vorbesc eu, mîţă alintată!“. Oare tot aşa s-au întrerupt şi tachinat şi cînd au ticluit pe furiş, să nu aflu eu, scrisoarea către Constanţa Buzea? Pentru că presupun că n-au pus doar poeziile în plic. Ce ştiu e că, într-o vacanţă de vară, la poarta casei noastre din sat a apărut din senin un băiat de la Şcoala profesională trimis de cei doi soţi: aducea revista în care, la „Poşta redacţiei“, poeta îmi analiza cu multă căldură şi empatie producţiile. Mai mult ca sigur, de atunci poezia a început să coaguleze în jurul meu propria-mi viaţă.

 

…La nici una din ferestre n-a apărut Luminiţa. Doar, multiplicate, orbitoare, razele soarelui scăpătînd deasupra dealurilor din faţă ale Galatei.

M-am ridicat de pe bancă, luînd-o spre complex. Pe lîngă mine au trecut doi puşti, cîntînd în gura mare un cîntecel ştiut pesemne de la bunici:

Nu te pune rău cu Meliţia, Meliţia,

Că te bagă, mă, la gherlă, la gherlă

Şi nu te scoate, mă, nici mă-ta, nici tat-tu,

C-aşa este ei, deştepţi foc!

* * *

După vreo săptămînă, m-am gîndit că am abandonat prea repede căutarea Luminiţei. M-am întors pe aleile din cartierul ei, decisă să cercetez pe rînd toate blocurile, toate scările. Aşa am făcut pînă ce, pe o listă de interfon, i-am găsit numele cu literele aproape şterse de vreme. Am format numărul, a sunat lung. Nimic. Cînd să plec, am văzut că uşa e întredeschisă. Probabil era aşa de la bun început, fiindcă nu auzisem nici un declic. Am urcat repede, am apăsat pe sonerie de două ori. Nimic. Am coborît. În holul de la intrare, o femeie cînta încet ceva, drăgălind în braţe un băieţel cu picioruşele şi braţele goale. E prea tînără s-o ştie, mi-am zis. Totuşi, am intrat în vorbă:

– O femeie scundă, grasă şi cu părul alb, stă cu fiu-so la etajul unu, mi-a spus binevoitoare.

– Nu poate fi ea, am răspuns, nu avea copii… Şi apoi locuieşte la etajul doi, cum scrie pe lista interfonului. Am sunat acolo, n-a răspuns nimeni.

 – Lista aia e veche, asta-i cea bună, a împuns cu degetul avizierul.

Pe lista nouă nu mai era numele Sîrbu. Am tăcut amîndouă.

– Aaaa, ştiu! Gaaaata, ştiu! Sîrboaica!!!

Am tresărit auzind numele „Sîrboaica“, nu i se potrivea.

– Mi-a făcut mult bine în liceu, am îngăimat.

– A murit, iar apartamentul ei a fost vîndut de primărie unui primar dintr-un sat… Nu locuieşte aici, dar toată vara l-a amenajat, a continuat fără să dea atenţie vorbelor mele.

Am luat unul din picioruşele copilului în mînă; el şi l-a retras, probabil de răceala degetelor, totuşi s-a uitat la mine numai zîmbet.

– Eu am crescut în alt bloc… Dacă vreţi, îl sun pe bărbatu-mio să-l întreb.

Văzînd că dau din cap, a intrat în apartamentul ei de la parter. După cîteva minute, s-a întors:

– Daaa, soţul mi-a spus şi el… Daaa, a murit Sîrboaica!, m-a anunţat, cu un zîmbet trist de circumstanţă, însă victorioasă în glas. A fost găsită moartă în 2015, după Crăciun. Au scos-o pompierii pe geam.

* * *

M-am întors acasă. Răsfoind jurnalul, nu fără şoc, am dat peste notiţa asta din 30 ianuarie 2015: „Mi s-a făcut tare dor de dna Luminiţa S., bibliotecara de la liceu. Acum, cînd îi caut numărul de telefon pe internet, Orchestra Gewandhaus din Leipzig cîntă Recviemul lui Mozart pe Mezzo. Dacă aş crede în semne, aş zice că a murit“.

 

(2017)