de+click. Art Encouters 2017: dincoace de fractura concept

Așa cum începusem să spun în articolul de săptămîna trecută, Art Encounters, de la Timișoara, a devenit foarte repede, încă de la această ediție a doua, ceea ce își propune, probabil, să fie – și chiar mai mult sau, de fapt, altceva, ceva neașteptat: o importantă, de neocolit la nivel regional, bienală internațională de artă, termenul de encounters putînd chiar genera o nouă modulare conceptuală a bienalismului, în trei termeni, nu doar dual (național-internațional, local-global): atenuînd și poate chiar neutralizînd șocul, coliziunea conflictual-strivitoare local/global, prăbușirea globalului peste local, altfel spus, arta ca loc al unor întîlniri-confruntări (nici violență oarbă, dar nici fals dialog edulcorat, împăciuitorism lenifiant) producătoare de semnificații împreună, „socializare“ a artei, convocare și constituire temporar-selectivă ad hoc a globalului într-un punct local.

Îmbinînd tinerețea, ambiția și cunoașterea scenei locale cu experiența și cunoașterea scenei și a dimensiunilor internaționale, cuplul curatorial Diana Marincu-Ami Barak (felicitări organizatorilor pentru această „selecție!) a reușit să sincronizeze extrem de rapid această bienală, făcînd-o să atingă standarde internaționale de discurs și articulare curatorială. Abia acum poate începe Art Encounters să(-și) scrie istorie(a). Le recomand curatorilor edițiilor viitoare să îndrăznească să singularizeze atent această bienală, aceste „întîlniri-confruntări“ ale artei, strict localizate geografic, dar cu ambiție de rezonare extinsă.

În judecarea ediției 2017 a bienalei Art Encounters – de fapt, într-o încercare de prelungire cît mai performativă, prin scris, a modulării conceptuale triadice, post-dualiste (local-internațional-global), propuse, deocamdată mai mult implicit, de ea, ca posibilitate de inovare –, voi începe, tocmai, nu în mod frontal, dualizant, ci aparent pieziș ocolit.

Și anume cu expoziția colaterală Dincolo de frontiera concept (Horia Bernea, Roman Cotoșman, Ion Grigorescu, Pavel Ilie, Julian Mereuță, Paul Neagu, Eugenia Pop, Decebal Scriba), curatoriată de Magda Radu într-un spațiu de o desăvîrșită și grăitoare părăsire, caracteristică a înseși localizării noastre geografice, fosta Cantină a Colegiului Tehnic „Ion Mincu“, o micro-Zonă tarkovskiană, care nu așteaptă, însă, decît să fie trezită la viață, ceea ce, în mod excep­­țional, se întîmplă cu această micro-expoziție de hiper-micro-expoziții care, într-un mod pe deplin reprezentativ pentru însuși conceptul bienalei Art Encouters 2017, Viața – mod de întrebuințare, investighează intensiv arta în relația ei cu viața intim-relațională a artiștilor sau, cum spune însuși argumentul curatorial, „prin prisma rețelelor de legături și a schimburilor de idei care uneau un nucleu de artiști“, realizînd o „parțială reconstituire a unei stări colective și a unui climat de lucru în care vitalitatea ideilor și do­rința de a experimenta dominau conversația despre artă“.

Sub marele comunism, micro-contra-comunismul artei, arta ca mod de întrebuin­țare a vieții, arta „dincolo de frontiera concept“ dintre artă și viață, individ și individ, individ și micro-colective sau micro-rețele vitale de lucru – în perfectă și productivă rezonanță cu posibilul „encounterism“ generalizat propus/inițiat de Art Encounters: arta ca loc de întîlnire-confruntare, socialitatea ca artă a îmbinării dintre dialog și confruntare, nici suprimare a Celuilalt, dar nici fals dialog și falsă înțelegere a diferențelor singuralizatoare (singularitatea fiind tocmai termenul terț pe care dualitatea războinică, tribală, regresivă dintre particular și general caută neîncetat să-l suprime, doar singularitățile putînd genera universaluri, particularii generază doar generali, șefi de clan și conducători de războaie cognitive).

Micro-expoziție de hiper-micro-expoziții, Dincolo de frontiera concept expune, arată, demonstrează (spre a fi, tocmai, verbalizată, discutată și legiferată verbal) și o altă latură, și mai intimă, a „colectivismului“ artei: panoul (sau vitrina, masa – de operație și operare), asociativă ca mod de gîndire și producție, ca post-warburgian contra-ecran reunind, corelînd, tocmai, viața cu arta și indivizii și indivizi într-o „indistinc­ție“ germinativă, dar propunînd, totodată, și o foarte puternică continuitate între gestul artistic și cel curatorial, lucrări „propriu‑zis“ artistice și scrisori, schițe, proiecte, scrisorile dintre artiști demonstrînd modul ne-separat, ne-ierarhizat, ne-reificat și ne-alienat, viu, germinativ, în care ideile apar prin dialog, desenele și schițele coabitînd firesc în „promiscuitate“ cu textul, fără ca vizualul să devină ilustrare a textului sau textul, legendă a imaginilor, așa cum ar dori Criminalii Creației (care uneori țin să de auto-identifice ca intelectuali, filozofi, gînditori, experți, critici, blabla etcetera). Abia corpusului complet al lucrărilor (re-operarea operei) îi redau artei corpul, distrus de atîta nepricepută sau rău-inten­ționată idealizare și spiritualizare.

Din humusul și mîlul unor astfel de „promiscuități“ mă trag eu, astfel de „indisticții“ creatoare vreau, prin tot ce fac, să promovez.

Exemple: panoul, ca mod sau gen artistic, al lui Ion Grigorescu, intitulat Revoluția culturală, din 1974, actualizat însă prin mesele-casete cu fotografii ale Eugeniei Pop. Și prelungirea, „contaminarea“ lui în „panotarea“ sau displayul întregii expoziții-arhipelag de mese, panouri și alte moduri de asociere, grupare și „socializare“ artă-viață, artiști-artiști, prezent-trecut, artist-curator etc. Sau excepționale Grafice de producție ale lui Horia Bernea, din 1969. Sau „grupajele“, „norii“ expoziționali identificabili prin numele de cod „Paul Neagu“.

Nu voi înceta să mă hrănesc – și să încerc să dau de mîncare – din astfel de fenomene, și din evidențierea lor expozițională, editorială etc. Căci, așa cum ne invită să gîndim Gao Xingjian, cu care am avut privilegiul să mă întrețin public la FILIT 2017, la o săptămînă după Art Encounters, în manifestul său (publicat acum și în românește, în volumul de eseuri Literatură și libertate, traducere din chineză de Irina Ivașcu, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2017) intitulat Apel la renașterea literaturii și artei, o aceeași politică bazată pe fixare de și pe închidere în identități (altfel spus, pe teritorializare) leagă, peste epoci și revoluții, totalitarismele politice de logica pieței, ambele la fel de identitare. Și de care, dacă vrem să ne salvăm laolaltă cu arta, trebuie să „fugim“, altfel spus, împrumutînd titlul altui manifest al lui Gao, „Să ieșim din umbra secolului XX“ (mă rog, corect ar fi: al XX-lea).

„A fugi“ sau „a ieși“ nu înseamnă însă, în primul rînd, a evada exterior, și asta deoarece, așa cum peremptoriu (pentru cine este, de­sigur, pre-dispus să vadă și, mai ales, are curajul și capacitatea să spună) demonstrează expoziția Dincolo de frontiera concept, esențiale, fatale sînt granițele intensionale și interioare care ne rup în bucăți, mortificîndu-ne, dezarticulîndu-ne și dezarmîndu-ne, deconstru­indu‑ne și deconstituindu-ne: fiecare sîntem o bătălie întreruptă sau chiar neîncepută, blocată, dezamorsată. Între viață și artă, de pildă, sau între scris și imagine, eu și tu, medii și modalități etc.