„Întotdeauna m-au interesat mecanismele memoriei, pentru că memoria e filtrul prin care ne citim trecutul. E un instrument prin intermediul căruia oamenii își spun lucrurile esențiale despre propriile vieți, dar și despre cei în care, fără să-și dea seama sau chiar fără să vrea, s-au transformat“, spunea Kazuo Ishiguro, recentul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.
Ajuns în Anglia împreună cu familia pe cînd avea mai puțin de șase ani, Ishiguro (născut în 1954, la Nagasaki, în Japonia) se va impune decisiv în spațiul cultural englez, fiind considerat rapid, după publicarea primelor trei romane, unul dintre cei mai reprezentativi prozatori britanici contemporani. Opinia majorității exegeților e întru totul îndreptățită, căci Amintirea palidă a munţilor (A Pale View of Hills – 1982), carte care a primit Premiul Winifred Holtby al Societăţii Regale de Literatură, Un artist al lumii trecătoare (An Artist of the Floating World – 1986), încununat cu Whitbread Book of the Year Award, şi Rămăşiţele zilei (The Remains of the Day – 1989), care, pe lîngă mult rîvnitul Booker Prize, a avut parte, în scurtă vreme, şi de excelenta ecranizare, în regia lui James Ivory, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale, demonstrează o artă pe deplin matură și o uimitoare intuiție în ceea ce privește atît construcția personajelor, cît și implicațiile muzicii și picturii la nivelul unui text romanesc. Cărțile publicate ulterior, Nemîngîiații (The Unconsoled – 1995), Pe cînd eram orfani (When We Were Orphans – 2000) ori Să nu mă părăsești (Never Let Me Go – 2005, aceasta din urmă cunoscută publicului larg și datorită peliculei regizate de Mark Romanek, cu Keira Knightley, Carey Mulligan și Andrew Garfield în rolurile principale), ca și volumul de povestiri Nocturne (Nocturnes. Five Stories of Music and Nightfall – 2009) ori cea mai recentă apariție editorială, romanul Uriașul îngropat (The Buried Giant – 2015), nu fac decît să confirme valoarea lui Ishiguro, dar și să surprindă cititorul, odată cu fiecare nou titlu, prin diversificarea ariei tematice și a preocupărilor unui scriitor care, fără să țină prea des prima pagină a presei, și-a construit, cu migală și cu o inegalabilă (și inepuizabilă!) atenție la detalii, o operă cu adevărat remarcabilă, pusă sub semnul discreției și al rafinamentului.
Acesta ar fi și punctul în care creația lui Ishiguro poate fi raportată la cultura japoneză, știut fiind faptul că unii critici literari au încercat nu de puține ori să stabilească filiații ori să găsească explicații pentru anumite atitudini ale personajelor ce populează proza acestui autor. El însuși, însă, a fost reticent cu privire la problema aceasta, spunînd adesea (cu umor, dar și cu hotărîre!) că, dacă și‑ar semna cărțile cu un pseudonim sau ar pune pe copertă fotografia altcuiva, nimeni n-ar mai fi interesat de „niponismul“ creației sale… O creație al cărei element fundamental este, după cum chiar scriitorul a subliniat, explorarea resorturilor memoriei, dublată de preocuparea pentru modul în care trecutul influenţează prezentul şi, deoporivă, de interesul, derivat din admirația mărturisită față de opera lui Joseph Conrad, pentru utilizarea naratorilor necreditabili. De aici şi tendinţa personajelor din proza sa de a-şi reevalua în permanenţă existenţa, privind-o din perspectiva succesului mereu visat, dar și (mai frecvent!…) a eşecului pe care le e imposibil să-l ocolească. Deși apropiat, uneori, de aşa-numita „temă internaţională“, atît de prezentă în literatură de la Henry James încoace, pe temeiul unor aspecte mai degrabă exterioare, cum ar fi amănuntul că primele sale două cărţi sînt plasate într-un cadru măcar parţial nipon (dar pur imaginar și imaginat ca atare, înainte de a ajunge el însuși în Japonia, după cum va mărturisi scriitorul într-un extraordinar dialog purtat cu Kenzaburō Ōe, cel de-al doilea laureat nipon al Premiului Nobel pentru Literatură), Ishiguro se individualizează profund, incluzînd în toată creația sa accente elegiace ori nostalgice și elementele neașteptate ale unei poetici muzicale sui-generis (să nu uităm că autorul a încercat chiar să aibă o carieră muzicală!) care deconcertează și cuceresc în egală măsură cititorul.
Considerate, imediat după apariţie, capodopere ale delicateţii şi subtilității, reuşind să analizeze cazuri ale unor mari tulburări emoţionale, cărțile lui Ishiguro, mai cu seamă Rămășițele zilei și Amintirea palidă a munţilor, reprezintă și o excelentă ilustrare a ideilor lui Maurice Blanchot, în conformitate cu care naratorii – mai ales cei necreditabili – rememorează frecvent experienţele personale, cu scopul, declarat sau nu, de a se elibera de povara amintirilor şi de a exorciza trecutul. În plus, Ishiguro e cu adevărat impresionant și rămîne unic în peisajul literar contemporan prin capacitatea de a crea personaje convingătoare nu doar prin ceea ce fac ori spun, ci mai ales prin ceea ce nu se pot hotărî niciodată să rostească, prin ceea ce va rămîne pentru totdeauna învăluit în tăcere, fie că e vorba de trecutul personal, fie de marile evenimente istorice. Interesant e și că abia la o a doua lectură a textelor cititorul va înţelege pe deplin că, vorbind, de pildă, despre problemele şi nefericirea unei prietene, Etsuko, protagonista din Amintirea palidă a munților nu face, după decenii, altceva decît să vorbească despre sine, pentru prima dată cu adevărat. La fel se întîmplă și în cazul majordomului Stevens din Rămășițele zilei, care, încercînd, după ani întregi, să afle cauzele nefericirii domnișoarei Kenton, devine conștient, iar asta se întîmplă cînd nu mai e de mult tînăr, de propria nefericire și ratare – și izbucnește în plîns, dorindu-și ca măcar rămășițele zilei/zilelor să-i fie mai senine și mai puțin irosite.
În cărțile lui Ishiguro, întîmplările sînt relatate exclusiv din punctul de vedere al unui personaj implicat care povestește, firul epic fiind structurat în funcţie de ceea ce spune acesta, dar şi în funcţie de un sistem perfect echilibrat de aluzii și sugestii ce ascund mari adevăruri, niciodată recunoscute cu glas tare. Iar dacă, în proza lui Ford Madox Ford, de pildă, interpretările pe care pesonajele le dădeau anumitor evenimente, obiectiv prezentate, erau puse întotdeauna sub semnul întrebării, la Ishiguro pînă şi faptele, nu doar potenţialele interpretări ulterioare, sînt privite cu o totală subiectivitate, dintr-un punct de vedere unic şi, desigur, necreditabil. În fond, toate textele sale sînt structurate pe două planuri, pendulînd între prezent şi trecut, peste care prezidează aceeaşi figură naratorială. Astfel, îmbinînd mereu ceea ce s-a petrecut cu ceea ce tocmai se petrece (și, mai ales, cu ceea ce este filtrat prin conștiință), romanele lui Ishiguro par doar povestea unor relații dintre oameni, fie de prietenie, fie de subordonare, fie amoroase. Și chiar sînt așa ceva, însă numai la un prim nivel al semnificațiilor, cîtă vreme aceleași texte se dovedesc a fi, pe de altă parte, descrieri minuţioase, însă depășind limitele consacrate ale realismului și întemeindu-se pe datele unei adevărate poetici a ambiguităţii, a luptei oamenilor obişnuiţi de a se adapta la o serie de reguli noi, care le sînt impuse. Că e vorba despre regulile sociale ale lumii britanice, pe care personajele feminine din A Pale View of Hills trebuie să le accepte, ori despre normele tachinării lejer-mondene pe care un nou stăpîn (american, desigur…) i le cere unui majordom britanic get-beget cum e Stevens din The Remains of the Day e mai puțin important, esențial rămînînd faptul că fiecare om este suma propriilor sale alegeri, iar după ani de zile toate personajele lui Ishiguro vor deveni conștiente de asta.
Creația lui Kazuo Ishiguro aduce în discuţie, subtextual, tocmai capacitatea oamenilor de a opta, de a decide drumul pe care să‑l urmeze în viaţă. Numai că, adesea, aceste alegeri nu vor face decît să reia greşelile altora ori să repete destine frînte. Stevens repetă erorile tatălui său și rămîne condamnat la demnitatea iluzorie a rolului unei profesii care-l transformă în simplă mască și-l împiedică să trăiască și să simtă, domnișoara Kenton nu poate trece peste propriul orgoliu și, la rîndul ei, nu știe ori nu poate să-l ajute pe Stevens să comunice cu adevărat. Cu toate acestea, autorul reușește să-și infuzeze chiar și paginile cele mai tensionate cu un fals sentiment al securităţii, iar cititorul are senzaţia că protagoniştilor nu li se poate întîmpla nimic rău. Însă, ca întotdeauna, tehnica lui Ishiguro este subtilă şi rafinată: într-adevăr, nu li se mai poate întîmpla nimic rău, din simplul motiv că totul li s-a întîmplat deja, că totul, în viaţa lor, a fost irosit, pierdut, ratat, demnitatea profesională sau relațiile personale. Iar creația lui Ishiguro devine, pe nesimțite, o permanentă oglindire şi prefigurare a faptelor personajelor prin intermediul altor fapte şi al altor personaje, un neîncetat joc al oglinzilor paralele, al amintirii obsesive, dar și al permanentei nevoi de rememorare lucidă, în care cititorul e prins, la rîndul său, fără putință de scăpare. Căci, așa cum conchide Stevens, „pentru mulți oameni, seara este într-adevăr partea cea mai plăcută a zilei. La urma urmei, ce avem de cîștigat dacă privim tot timpul înapoi și ne învinovățim fiindcă viața noastră nu a luat întorsătura pe care ne-am dorit-o? […] Ce rost are să ne întrebăm necontenit ce am fi putut sau nu să facem ca să controlăm drumul pe care a pornit viața noastră?“.