Poetul şi Împărăţia Cezarului

Scriam cu ani în urmă, referindu-mă la volumul fundătura homer, că Nicolae Coande e un poet „cu program“, care experimentează, după propria mărturisire, formula autobiografiei lirice, ridicată pînă la dimensiunile eposului burlesc şi parodic, căci, dacă „fundătura este propria mea viaţă contrasă subsidiar şi multiplicată în anonimie“, poetul îşi revendică, nu în mai mică măsură, ipostaza aedului buf şi depersonalizat, care a dobîndit facies-ul marionetei dezarticulate: „Homer sînt eu, un eu fără figură, lipsit de ipostaz, cuprins de paloarea lumii noastre sublunare, surpată în propriu-i vis de renaştere şi revanşă, sedusă de catabază şi inspirată doar scatologic“. Astfel încît „programul“ lui Nicolae Coande este cel al unui homo apocalipticus, care gesticulează patetic în mijlocul unei lumi dejecţionale. El are conştiinţa acută a „fundăturii“, a carcerei existenţiale care generează un sentiment apăsător de claustrofobie, dar şi utopii ale evaziunii, tratate în registrul pantomimei absurde, cu exces de recuzită livrescă şi gesticulaţie truculentă. Privit doar ca autobiografie lirică, eposul ŕ rebours al lui Coande putea fi suspectat de inautenticitate, ca urmare a patetismului clamoros la care conduce tendinţa spre excesiv. Din fericire, intenţionat sau nu, poetul reuşea să suprapună peste lirica „fundăturii“ surdina parodicului, care reacreditează convenţia, trecînd clişeele poeziei mai vechi prin filtrele dezabuzării post­moderniste şi transformînd drama ontologică într-o tragicomedie a literaturii.

Odată însă cu trecerea anilor, cred că poezia lui Coande a cîştigat în profunzime şi gravitate, pierzîndu-şi dacă nu şi gustul pentru patetic, atunci, în bună măsură, măcar teatralitatea şi apetitul pentru livresc. Volumul Nu m-au lăsat să conduc lumea (Casa de Editură „Max Blecher“, 2015) rămîne, ca şi cărţile mai vechi ale autorului, o autobiografie lirică, iar Nicolae Coande – acelaşi poet „cu program“, care ţine să precizeze, din capul locului, care i-au fost intenţiile: „Am scris cartea asta timp de cinci ani, fără să mă gîndesc că o voi publica, iată, exact la douăzeci de ani de la debutul editorial. Atunci am publicat În margine şi mai cred şi azi […] că insul care scrie poezie este homo sacer al tuturor epocilor, excomunicatul, cel autodesemnat să provoace şi să ilustreze diferenţa, dincolo de lege şi totuşi înăuntrul ei: figura noastră în oglindă, aşa cum nu avem mereu puterea de a o recunoaşte“. Cel care îşi schimbă fizionomia este însă personajul liric, care, lepădîndu‑şi masca aedului burlesc, „fără figură şi lipsit de ipostaz“, sau a scribului dezabuzat din imaginarul postmodernist, redobîndeşte ceva din demnitatea poetului demiurgic al romanticilor. Iar actul poetic este repus în consonanţă cu metafizicul, de vreme ce „putem fi cu adevărat poeţi atunci cînd puterea noastră se uneşte […] cu o altă putere şi făptuim cu adevărat totul. Ceea ce facem pe urmă este o transcriere palidă a acelei miresme unice“.

Într-o epocă literară dominată de minimalism şi de autobiografismul în cheie mizerabilistă, Nicolae Coande are curajul de a cultiva o lirică maximalistă, de a dezgropa din subteranele istoriei literare, unde părea condamnat să rămînă înhumat pentru totdeauna, mitul romantic al poetului mesianic şi de a-i reconferi actului poetic demnitatea existenţială, asociindu-l cu o stare de reculegere, asemănătoare aceleia generate de prezenţa sacrului: „Lipsa de speranţă face poezie dar nu una prea bună./ Putem vorbi şi despre asta dar acum aş vrea să te întreb/ dacă ai gustat din carnea ei vie/ cît bei un pahar de vin viaţa a şi trecut în fotografii/ aerul din jurul buzelor şopteşte încă o vreme/ nimic din mirosul rămas nu spune că fost vreodată/ temperatura lumii nu se modifică./ Ascultă norii şi unica mare pe pămînt. Putem încerca să tăcem/ cu mîinile îngheţate în jurul unui pahar cu cenuşă“ (Cu mîinile îngheţate). În consecinţă, destinul poetului nu face decît să reproducă, în plan uman, scenariul biblic al mîntuirii, între imaginea sa şi cea a Mîntuitorului se produce un fel de osmoză, în timp ce actul creaţiei e privit ca o jertfă de sine, care trimite către simbolistica eucharis­tiei, e moarte, renaştere şi botez: „L-am visat şi cred că există cu adevărat scris şi acum/ pe o masă de fier/ l-am înţeles atît de bine dar l‑am uitat definitiv la trezire/ n-am uitat cum stăteau nemişcate printre cuvinte/ pîinişoare plăpînde/ fără de care poemul nu ar fi înţeles./ Mi-era foame nu am atins nici o coajă/ mai degrabă mi-aş fi mîncat mîinile/ am citit poemul cu pîini scris anume pentru săraci/ apoi am văzut un bărbat în mijlocul unui rîu/ scria liniştit la o masă/ muşca dintr‑un colţ/ soarele delira în clopotul de bronz al ospiciului/ cuvinte vii printre pîini vii mici semne misterioase/ «apoi bărbatul bău apă din rîu/ apoi el însuşi şi rîul dispărură‑mpreun㻓 (Poemul cu pîini). Lumea de zi cu zi a poetului este însă una concentraţionară, tiranică, lumea Cezarului, care ia aici chipul istoric al mecanismelor de opresiune comuniste, în spatele cărora se ascunde însă, ca şi sub masca Fochistului Negru invocat într-un alt poem, chipul etern al „răului demiurg“: „Tatăl Nostru Biroul Politic, care te învoieşti să facem răul aici,/ dincolo vom plăti totul, lumina chiria patul foamea de azi,/ dar acum viaţa noastră e între mîinile tale acum/ inima noastră e păzită de ei, aici şi somnul e om,/ aleargă ajunge şi smulge/ antimateria se dă la pliculeţe dimineaţa amiaza şi seara,/ bale mai limpezi nu sînt,/ nu Te îngrijora sufletul nu ni-l pot lua carnea o dăm/ oricînd Tu poţi face alta din lut ars, drojdie de pîine şi/ o semnătură cu unghia,/ din fulgerul secerilor cu care ne seceri,/ din ciocanele cu care ne baţi ca pe noduri“ (Tatăl Nostru Biroul Politic). Poetul şi poezia sînt perfect incompatibile cu o împărăţie a răului, care se propagă în diverse ipostaze, de la o epocă istorică la alta; şi totuşi ele au izbutit şi izbutesc încă să-şi păstreze vitalitatea, iar din momentul acesta cartea lui Nicolae Coande capătă aspectul unui manual de supravieţuire, ale cărui pagini se împart (în aşteptarea apocalipsei evocate în poemul final) între revoltă şi resemnare. Iar poetul demonstrează că se poate face poezie de ţinută şi înotînd împotriva curentului, dovedind că e un artist cu personalitate, care nu se lasă sedus prea uşor de sirenele „noutăţii cu orice preţ“. Căci nimic nu e absolut nou în cele din urmă, presupun că pînă şi roata a fost inventată de mai multe ori. Îmi amintesc cît de miraţi au fost nişte tineri aspiranţi la poezie din epoca de glorie a fracturismului cînd le-am arătat cîteva poeme de tinereţe ale lui Geo Bogza. Ei erau absolut convinşi că sexul a pătruns în poezia română abia odată cu echipa lui Marius Ianuş. Iar Victor Felea şi Aurel Gurghianu erau minimalişti de pe vremea cînd cuvîntul ăsta încă nici nu se inventase…