Anul trecut, scriitoarea franceză Catherine Cusset (care trăieşte la New York) a publicat romanul L’autre qu’on adorait (Gallimard, 2016), roman finalist la Premiul Goncourt şi cîştigător al Premiului Liste Goncourt – Le choix roumain/Alegerea studenţilor români în 2016 (a fost alegerea studenţilor şi în alte trei ţări francofone, Elveţia, Belgia şi Slovenia). Romanul a apărut recent în traducere românească (în traducerea excelentă a lui Doru Mareş) la Humanitas Fiction, cu titlul Celălalt pe care-l adoram – titlul preia un vers din piesa (clasică a) lui Léo Ferré, Avec le temps, una din piesele preferate ale protagonistului (suicidar) Thomas Bulot.
Născută în Paris şi absolventă de studii universitare în America, multă vreme profesoară la Yale University, Catherine Cusset – venită la Bucureşti săptămîna trecută pentru lansarea traducerii româneşti a cărţii sale – este o scriitoare bună cunoscătoare de teorie literară (de unde şi acest joc subtil cu ideea de „celălalt/l’autre“, conţinută de versul cîntecului). Ca urmare, dincolo de primul nivel al textului, scriitura sa nudă şi puternică, precisă şi ritmată prezintă şi straturi mai sofisticate, livreşti şi intertextuale. Marele intertext al romanului – devenit de-a dreptul existenţial (fiindcă scriitoarea creează o analogie amplă între cei doi) – este acela proustian, recurent, ca un soi de laitmotiv, care vine să puncteze secvenţe importante din biografia personajului. Pe lîngă acesta, textul e „îmbibat“ de referinţe muzicale (de la muzica clasică: Beethoven, Bach, pînă la jazz: Keith Jarrett, Nina Simone, John Coltrane, Billie Holiday etc.) şi cinematografice (cinematografie europeană şi americană, David Lynch sau mai puţin cunoscutul Jean Mitry, despre care protagonistul plănuia să scrie o carte) – aflate printre preferinţele pasionatului de literatură şi arte care era Thomas Bulot.
Cartea lui Catherine Cusset se scrie la confiniile biograficului cu ficţionalul, acolo unde amănuntul biografic se dezvoltă în scriitură (écriture), într-o impresionantă quête de vérité. Romanciera alege naraţiunea la persoana a II-a, o alegere dificilă, dar care îi reuşeşte pe deplin, creînd, pe lîngă efectul dramatic şi cinematografic, şi un efect de sofisticare de tip Nouveau Roman. Ba mai mult decît atît, pentru că în text e citat Serge Doubrovsky cu a sa Livre brisé/Cartea sfîşiată, aş spune că e vorba, la Catherine Cusset, de un fel de autoficţiune deturnată în încercarea de a-l înţelege pe celălalt/l’autre. Thomas Bulot (cu numele său din roman) este un fost prieten (chiar iubit în tinereţe), un strălucit universitar francez în America, ce se sinucide în 2008: motivaţia primă e neputinţa lui de a se adapta sistemului universitar american (unde funcţionează regula publish or perish; faptul că tergiversează publicarea tezei de doctorat îl face să piardă posturi la universităţi de prestigiu, iar personalitatea lui foarte puternică, ce riscă să-i pună în umbră pe colegi ori şefii de departament, nu-l ajută nici ea); resortul ascuns – pe care-l deducem odată cu aflarea diagnosticului de către protagonistul însuşi – e maladia ereditară de care suferă şi pe care o descoperă abia la 38 de ani (cu un an înainte de sinucidere): e vorba de psihoza maniaco-depresivă sau, altfel spus, de bipolaritate. Eşecul social (unde se simte şi presiunea familială, îndeosebi a mamei, fată de portar ambiţioasă şi inteligentă, care a vrut să‑şi depăşească condiţia), dar şi eşecurile amoroase – traversează patru poveşti de iubire, cu patru femei, californianca Elisa, românca Ana, rusoaica Olga (scenele cererii în căsătorie de la Sankt Petersburg, în prezenţa părinţilor ei, şi detenţia de o noapte, în urma unei dispute violente, sînt memorabile!) şi americanca Nora, mult mai tînără decît el şi al cărei prieten se sinucide cînd îl părăseşte pentru Thomas – eşecuri datorate, înţelegem pe parcurs, odată cu personajul, maladiei de care suferă, îl conduc în mod fatal la gestul extrem. Perspectiva acestei naraţiuni (empatice) la persoana a II-a, vizuale, cinematografice, dialogate, se îngustează tragic pe parcurs, împrumutînd unghiul de vedere al protagonistului, care se luptă cu ciclurile succesive, epuizante, ale exaltării (maniei) vs depresiei, cu insomniile, cu eşecurile repetate în diverse posturi universitare din cele mai îndepărtate colţuri ale Americii (de la Reed, Portland şi Salt Lake City, pînă în Richmond, Virginia, unde se va şi sinucide). Ritmul narativ este el însuşi accelerat ca pentru a reda exuberanţa patologică a lui Thomas – o exuberanţă dublată, de altfel, de inteligenţă vie şi putere de seducţie –, care nu poate avea alt sfîrşit decît sinuciderea (în ciuda începerii unui tratament psihiatric, dar fără consecvenţă şi subminat de alcoolism).
Decizia gestului final (anunţat în roman din primele pagini) opreşte acest ritm nebunesc al vieţii protagonistului, făcînd loc liniştii şi fatalităţii. Iată un pasaj pe cît de revelator, pe atît de tulburător: „Nu e scăpare. Datorită Norei ai avut un răgaz, dar ştii bine că altă vară nu va mai fi. Nici nu ai avea cum să‑i dăruieşti acea călătorie. Întreaga ta viaţă, încă de la naştere, nu a fost decît o linie îndreptîndu-se către acest moment. O vei sfîrşi exact acolo unde trebuia să o sfîrşeşti, într-un mic apartament ce dă către zidurile campusului universităţii care te-a dat afară ca pe un lacheu. E capătul drumului tău. În care ai trecut peste mîndria şi peste deziluziile tale, ai simulat încrederea în viaţă, ba chiar şi că vrei să trăieşti, pentru a formula o ultimă cerere care tocmai ţi-a fost trimisă înapoi ca un bumerang. Totul se leagă sub semnul necesităţii şi cu frumuseţea unei ecuaţii matematice. Zarurile sînt aruncate. De ani de zile, sentinţa se tot amînă. Poate că încă de la plecarea în Statele Unite. Nu cumva ţi-ai părăsit ţara tocmai pentru a-ţi proteja persoanele care-ţi sînt cele mai apropiate, pe mama şi pe sora ta? Toţi aceşti ani te-ai ascuns. Şi, în sfîrşit, ai ajuns la acel grad de simplitate care îţi permite să îndeplineşti gestul. Yes you can. Eşti împăcat. Nu te mai revolţi. Nu-ţi mai este frică. Te pregăteşti. Lucrul se va întîmpla. Ai acasă toate pastilele necesare la care vei adăuga şi punga de plastic pe cap, pentru ca nu cumva să ratezi, ca Nina Simone“.
Catherine Cusset recreează, tulburător, în acest roman identitatea „celuilalt“ (cel atît de „adorat“, dar a cărui suferinţă era ignorată de prieteni), scriind la persoana a II-a pentru „a nu te omorî şi mai mult“, într-un soi de dedublare a personajului ei. De altfel, scriitoarea – într-o bună tradiţie franceză autoficţionară – îi arată în roman lui Thomas un capitol mai vechi despre el, pe care-l scrisese pentru un volum, Autoportret cu prieteni – capitol intitulat Sufletul geamăn (L’âme soeur). Vexat de intransigenţa autoarei, Thomas îi reproşează că a omis din text orice „viaţă interioară“. Ei bine, în romanul de faţă, scriitoarea îşi pune problema chiar a acestei „vieţi interioare“ a prietenului ei, pe care a ignorat‑o, îşi pune problema identităţii lui – ce anume rămîne din identitate dacă extragi maladia (bipolaritatea) şi, de fapt, ce anume reprezintă identitatea cuiva/a celuilalt. Cum spuneam, în plan secund, dincolo de nivelul emoţional (foarte puternic), cartea prezintă şi această zonă reflexivă, teoretică, identitară. Ba chiar mai mult: dat fiind că autoarea-naratoare apare în text desemnată prin persoana I („eu“), iar Thomas e desemnat prin persoana a II-a („tu“), am putea vedea acest dialog narativ „eu“-„tu“ ca pe un dialog al lui „eu“ cu dublul său (temut, demonic), din moment ce capitolul dedicat lui Thomas în cartea evocată se numeşte Sufletul geamăn… Thomas cel sclipitor, cu ratările sale – ratarea scriiturii, ratarea carierei universitare, ratarea amoroasă – încarnează chiar temerile proprii autoarei-naratoare.
Aş vrea să mă opresc, în final, asupra cîtorva splendide pasaje intertextuale ale cărţii. Unul e acela în care este evocată imaginea albatrosului baudelairian, stîngaci, cu aripile sale mari, în spaţiul nostru mundan. Thomas Bulot – cu prezenţa lui puternică şi stîngăcia acelui 1,90 pe care-l măsoară – are ceva din figura romantică a inadaptatului de geniu: „Te compar cu cei «care sus în azur sînt regi/ Acuma par fiinţe stîngace şi sfioase», cu pasărea cu «aripi albe şi mari» de care-şi rîd marinarii care-au prins-o. Gîtul ţi se întinde către sferele spiritului, către cerul muzicii şi aerul pur al literaturii, dar, la fel ca albatrosul, şi tu ai aripi de uriaş care te încurcă – trupul acesta mare şi stîngaci, gesticulînd şi transpirînd, exuberanţa aceasta epuizantă –, aripi măcinate de mediocritatea lumii profesionale căreia nu i te-ai adaptat prea bine“. Iată şi intertextul proustian (Proust fiind scriitorul preferat şi subiectul tezei de doctorat a lui Thomas, condusă chiar de… Antoine Compagnon, deşi nenumit ca atare în carte): „Ştiţi amîndoi ce înseamnă boala, Proust – astmul, sufocările, angoasa, tu – nevroza şoldurilor şi depresia, şi chiar boala e cea care a generat legătura specială cu mama, care poate nu este decît un simptom, simptomul unei lipse nicicînd acoperite şi a infinitei nevoi de celălalt. De altfel, şi mamele vă seamănă: sigur, Jeanne Weil, aparţinînd marii burghezii, se afla la celălalt capăt al spectrului social în comparaţie cu mama ta, fată de portar de imobil, dar, evreică fiind într-o Franţă catolică şi antidreyfusardă, care nu avea încredere în «israeliţi», trebuie să fi avut, la fel ca mama ta, percepţia diferenţei şi dorinţa unei perfecte integrări cu ajutorul fiului ei sclipitor prin educaţia, bunele maniere şi spiritul său francez, acel fiu pe care îl visa, exact ca mama ta, ajuns Mare Scriitor“. („Diferenţa inacceptabilă“, însă, între cei doi e dată de… bani!)
Acest „spirit francez“ e de-a dreptul frapant în roman: Thomas e un fin cunoscător de vinuri şi mîncăruri, un degustător şi un rafinat, amator – în ciuda lipsei de bani – de lux. Însăşi naratoarea Catherine se declară o pariziancă la New York şi în genere în universităţile americane unde studiază/predă. Thomas eşuează în efortul lui de a se adapta sistemului universitar american (de unde şi o critică implicită a „mediocrităţii“ universitare). Şi totuşi, magia New York-ului e la fel de puternică aici precum magia Parisului – romanul e impregnat de fascinaţia urbană a celor două mari (mitice) metropole. Celălalt pe care‑l adoram e un roman splendid, direct şi sofisticat în mod egal, un roman ce reînvie, cu emoţie şi inteligenţă, vocea unui prieten.