„Sosind în Fiorenza, Michelangelo s-a îngrijit – în cele trei luni cît a rămas acolo – de terminarea cartonului pentru sala cea mare, pe care gonfalonierul Pier Soderini voia s-o pună în lucru. Signoria a primit însă în acest timp trei misive din partea papii, care cerea ca Michelangelo să fie trimis neapărat înapoi la Roma; acesta, văzînd furia papii și temîndu-se de el, a voit – după cîte se spune – să plece la Constantinopole, pentru a intra – prin mijlocirea cîtorva călugări franciscani – în slujba turcilor, care doreau să le facă un pod între Constantinopole și Pera. Cu toate acestea, deși nu voia, i-a dat ascultare lui Pier Soderini…“ (Giorgio Vasari, Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, traducere de Ștefan Crudu).
De la acest scurt pasaj din Viețile lui Vasari pleacă visul lui Mathias Énard, o metaficțiune istorică ce pune sub semnul posibilului angajarea în secret a lui Michelangelo de către Baiazid, pentru a-i construi un pod între Constantinopol și Pera, construcție ce ar fi devenit, fără îndoială, o minune a Renașterii. Énard se folosește de una dintre celebrele despărțiri dintre Michelangelo și Papa Iuliu al II-lea, pontiful războinic, mai precis de cea survenită în urma comploturilor lui Bramante și Rafael, care l-au convins pe Papă că este cam devreme și de rău augur să-și proiecteze mormîntul. Cine se așteaptă însă ca Énard să ofere o reconstituire romanțată, în genul unui Irving Stone, va avea parte de o cruntă dezamăgire. Nodul ficțional exploatat de Énard face mai curînd parte din aceeași familie cu cel din Istoria asediului Lisabonei, celebrul roman al lui Saramago. Deosebirea stă însă în faptul că scriitorul francez nu are în minte o rediscutare a Istoriei în opoziție cu istoria, ci mai curînd folosește ipoteza respectivă pentru a așeza, sub stratul unui sfumato oniric (iată că tot la Da Vinci ajungem, în ciuda îndîrjirii lui Buonarroto), un tablou liric unde nu Michelangelo e personajul principal (lipsit de prea mare substanță), ci mai curînd Orientul, fața nevăzută a medaliei renascentiste. Deloc surprinzător, dat fiind că Énard este un reputat orientalist: de altfel, greutatea acestui poem cade pe umerii firavi ai misteriosului poet albanez Mesihi, îndrăgostit de artistul florentin, cel care-și sacrifică viața pentru a-l salva din ițele unui coșmar care se încolăcește în jurul lui. De altfel, acest personaj real (unul dintre cei mai cunoscuți poeți otomani), joacă rolul principalei conștiințe, iar luciditatea sa se datorează în mare parte geloziei și iubirii.
Romanul-poem al lui Énard are trăsăturile unui vis dat de opium: dacă legăturile cu „realitatea“ sînt întărite de notațiile pragmatice ale artistului, ele devin pe parcurs simple încercări ale personajului de a se salva din aburii acestui mediu oniric în care se adîncește din ce în ce mai mult.
Romanul este scris la persoana a treia, fluența fiind săgetată de intruziuni lirice și meditative ale unui misterios personaj care reflectează lîngă trupul florentinului și care se va dovedi, în final, a purta blestemul unui pharmakon: misiunea lui Michelangelo nu s-a dorit niciodată a fi dusă la bun sfîrșit, el este doar victima unor jocuri de curte de la care îl va salva chiar asasina. Stilistic, Énard urmează calea deschisă de Flaubert cu al său Salammbô, și aici se află, de fapt, marea sa reușită: reușește să creioneze o fantasmă orientală în care prinde trupul robust și gîndirea practică ale artistului din Florența. Michelangelo al lui Énard e prins într-un nesfîrșit joc al dualităților: papă/sultan, Orient/Occident, homosexualitate/heterosexualitate, sigura lui scăpare fiind podul în sine, care-l obsedează. Sînt și momente în care scriitorul francez supralicitează, cred, mai ales în ce privește ura lui Buonarroti pentru Leonardo da Vinci, cel care fusese angajat, cu ani în urmă, de otomani pentru aceeași misiune și care realizase o schiță. Michelangelo a privit întotdeauna opera lui da Vinci ca pe o provocare, din care nu s-a sfiit niciodată să învețe. Dar nu asta e important aici.
Alte intruziuni care au rolul de a sparge atmosfera de coșmar oriental și de a da veridicitate ipotezei „istorice“ sînt întrupate de scrisorile trimise de Michelangelo fratelui său, unde detaliile practice au consistența unor stabilopozi ieșind din valuri. Treptat, chiar și acestea vor căpăta aspectul unor fantasme onirice, înecate în abundența descrierilor și a cutumelor orientale în care Michelangelo se lasă purtat, cu groază și încîntare. Prietenia cu tentă homosexuală dintre florentin și poetul damnat Mesihi, cel care-și petrece nopțile chinuit de dorință, în hanuri unde bea pînă în zori, e magistral lucrată, în filigran, fără exagerări.
Énard mi se pare că exagerează în influența orientală pe care o simte în ornamentația Capelei Sixtine: „Vom regăsi cele cinci brățări de argint în jurul gleznei fine, rochia cu reflexe portocalii, umărul aurit și alunița de la baza gîtului într-un ungher al Capelei Sixtine, cîțiva ani mai tîrziu. În pictură, ca și în arhitectură, opera lui Michelangelo Buonarroti va datora mult Istanbulului. Privirea sa e transformată de oraș și de alteritate; scene, culori și forme îi vor impregna munca tot restul vieții. Cupola bazilicii Sfîntul Petru e inspirată de Sfînta Sofia și de moscheea lui Baiazid; biblioteca familiei Medici e inspirată de biblioteca sultanului, cea pe care o frecventează cu Manuel; statuile capelei Medici și chiar Moise comandat de Iulius al II-lea poartă amprenta atitudinilor și personajelor pe care le-a întîlnit aici, la Constantinopol“.
Poate nu are rost să detaliez aici, însă Michelangelo a continuat munca lui Bramante la Sfîntul Petru, iar modelul său a fost – chiar și doar pentru a-l depăși – cel al domului florentin al lui Brunelleschi. Dar, așa cum spuneam, nu aici stă greutatea visului lui Énard.
Pe alocuri coșmar, pe alocuri vis erotic încărcat cu parfumuri și unduiri orientale, visul pe care-l țese Mathias Énard se naște și dintr‑o frază a lui Kipling, care-i dă și titlul, din Life’s Handicap: mergînd pe această filieră, întregul roman nu este altceva decît o meditație asupra artei povestirii. Se cuvine și o plecăciune lui Cristian Fulaș, pentru traducerea atentă, cu speranța că micile scăpări, precum repetatele încălțări cu galoși ale lui Michelangelo cel frugal, vor dispărea la un eventual nou tiraj.