Profiluri universitare. „Dacă vrei să te educi, trebuie să ai un maestru“

Ideea de a concepe o serie de interviuri cu profesorii Facultății de Litere din București a pornit din dorința de a reconstitui, prin povestiri, o atmosferă pe care studenții de astăzi o înțeleg prin filtre inspirate, create și mediate de coduri culturale și de obiecte care, pentru cei mai mulți dintre profesorii noștri, nu existau la vîrsta studenților lor. Din nevoia de a estompa fie și o parte din distanța simbolică sau obiectivă ce desparte generații, am propus forma interviului, pentru un dialog născut din curiozitatea de a ști ce mai înseamnă astăzi noțiunile de maestru și discipol, care ne sînt reperele și valorile, în ce măsură sîntem construiți de cărțile pe care le citim și de mediile în care alegem să creștem, să comunicăm, să existăm prin prieteni și prin discuțiile care ne orientează înspre sens și devenire.

Primul invitat: Emil Ionescu, decan al Facultății de Litere din cadrul Universității din București. Profesor universitar în Departamentul de Lingvistică, este autor al volumelor Limba română: perspective actuale (Editura Polirom, 2013), Adevăr și limbă naturală. O introducere în programul lui Donald Davidson (Editura ALL, 1997) și Manual de lingvistică generală (Editura ALL,1992).

Povestiți-mi despre anii dumneavoastră de studenție.

Au fost cei mai frumoși ani. Frumoși, pentru că eu veneam dintr-un liceu de provincie – era un liceu real, mic, nici măcar într-un oraș, la Măneciu Ungureni – și atmosfera intelectuală acolo era mai sobră. Discuții despre literatură cu colegii nu prea aveam, ei erau interesați de Politehnică și de științele exacte, iar eu nu, și mă consolam singur cu studiul și cu lecturile. Aici, în primul rînd, am găsit o bibliotecă extraordinară, veneam de drag. Duminica dimineața, pentru mine, asta era relaxarea: veneam la bibliotecă de drag. Citeam eu ce citeam pentru seminare, pentru cursuri, dar citeam în plus de drag. Și am o imagine legată de cum m-am sim­­țit atunci cînd am văzut atîtea cărți, atîția oameni inteligenți în jurul meu, atîția colegi instruiți și la fel de dornici ca și mine să se educe și să se cultive: aceea a unui căluț pe care-l scoți dintr‑un loc strîmt, din țarc, și-l lași pe o pajiște. Și el se bucură și-ncepe să alerge pe pajiștea aia. Așa eram, iertată-mi fie metafora cea proastă, pe pajiștile culturii. Asta a fost, în primul și-n primul rînd: o mare descoperire a studiului, a creației, atît cît puteam eu să fac. Eu n‑am scris literatură, foarte devreme m-am orientat către lingvistică, și nu pot să spun că am creat ceva. Ce am creat s-au numit, la început, niște încercări de analiză a limbii.

Ce amintiri aveți despre profesorii dumneavoastră ?

Foarte frumoase, în majoritate. Acum, dacă am nimerit în mediul ăsta, pe care l-am iubit atît de mult, nu pot să spun că am idealizat totul și că totul a fost o grădină cu trandafiri. Am avut și profesori foarte slab pregătiți, de un nivel intelectual extrem de jos. Sub nivelul intelectual al unui profesor bun de liceu. Ei erau profesori datorită poziției politice. Și aici trebuie să spun că, mai ales în partea de literatură – eu, făcînd Literele, deci română cu o limbă străină – culmea, n-am avut privilegiul de a-i avea pe cei mai buni profesori de literatură. Din punctul de vedere al ideologilor, aceștia erau și oamenii care fluierau în biserică: Nicolae Manolescu, Paul Cornea… Ei erau exilați întotdeauna la Limbi Străine – acolo făceau orele. Și, în loc să fac cu Paul Cornea pașoptismul românesc… Firește că am citit cărțile lui Paul Cornea, pentru că sînt cărți fundamentale, Oamenii începutului de drum, studiile lui excelente. L-am citit, dar eu nu dădeam examen cu el. L-am citit pe Manolescu cu Contradicția lui Maiorescu, dar Maiorescu nu a fost prezentat în cursurile mele de an de către Nicolae Manolescu. Facultatea avea aici un minus, cauzat de prezența unor persoane care nu meritau, de fapt, să fie în cercul intelectual al celor mai mulți din Facultatea de Litere. În rest, ce imagine am eu despre profesori? Profesorii de limbă au fost toți foarte buni – unii dintre ei nu buni, ci excepționali, și aici este cazul lui Emanuel Vasiliu sau al lui Ion Coteanu. Profesorii de limbă au fost, în totalitate, de la buni în sus, profesorii de literatură, unii foarte interesanți… teoria literaturii foarte bună, chiar și în condițiile în care, din nou, nu-l aveam pe Mircea Martin profesor.

Cum s-a concretizat pasiunea dumneavoastră pentru studiul sistematic al limbii?

Eu nu venisem în facultatea asta cu gîndul de a deveni lingvist. Sigur că va fi avut un rol și faptul că am făcut un liceu real, de științe exacte. Deși eu n-am avut profesori care să mă stimuleze în materie de științe exacte, exceptîndu-l pe cel de biologie, care era mai interesant. Acum, stau și mă uit în urmă și zic: măi, dacă nu vorbești ca să atragi și ești profesor de fizică… Un profesor de fizică poate să atragă prin ceea ce știe. Eu am întîlnit acolo, la mine, în zonă, un profesor de fizică absolut excepțional, un tînăr minunat. În primul rînd, era un tînăr erudit, era capabil să facă asociații între muzica lui Haydn și nu știu ce fenomene din fizică. Probabil că ceva din spiritul științelor exacte se va fi așezat în mintea mea, pentru că eu am venit la facultate cu gîndul să devin critic literar. De curînd, Mircea Cărtărescu îmi spunea : să știi că mie îmi pare rău că tu nu ai făcut critică literară, că scriai foarte bine. Zic: Mie nu-mi pare rău. (rîde) Cursurile de limbă au fost pentru mine o revelație. Începînd cu cursul de lingvistică generală, deși nu era făcut de o persoană strălucită. Dar materia din spatele a ceea ce putea să ne dea persoana mi s-a părut foarte atrăgătoare. Și logică, coerentă. Nu făceam eforturi pentru a învăța. De pildă, fonologia lui Vasiliu era o chestie rotundă, aproape că-mi dădea satisfacții estetice s-o citesc, dacă se poate imagina așa ceva. Cine mă aude acum îmi dă cu cartea-n cap; dar eu chiar aveam satisfacții estetice să văd cum se leagă fiecare element de celălalt. Foarte frumos! Și-atunci am zis : Ia, mai departe! S-a întîmplat ca celelalte cursuri de limbă să fie la fel de bune ca primele, și-atunci n-am mai avut scăpare. Ei m-au luat pe mine, nu eu pe ei, m-au cîștigat. Țin minte că-i spuneam unui profesor al meu așa: Să știi că, dacă ar fi să aleg între un profesor de la limbă și un profesor de la literatură care îmi vorbește despre Hjemslev, eu l-aș alege pe cel de la limbă. De la el înțeleg mai multe decît de la cel de la literatură. În vremea respectivă, structuralismul se purta intens. Și literații erau dedulciți la teorii lingvistice, mai ales la structuralism.

Roland Barthes are o idee care îmi vine frecvent în minte: literatura este o problematică de limbaj. Mi se pare că cel pasionat de studiul limbii va avea un gust special și pentru literatură. Nucleul de sensibilitate e același.

Și eu cred că este așa, doar că, în momentul de față, pentru mine, literatura – cu cît m‑am obișnuit eu să o înțeleg și să o citesc – nu a devenit decît un obiect de consum. Eu nu sînt un cititor profesionist, eu sînt un cititor. Colegii mei literați sînt cititori profesioniști: nu numai că știu să citească, ci știu să și explice ceea ce citesc. Asta este marea diferență. Eu am rămas la stadiul de consumator umil – și-atunci, dacă sînt consumator, sînt foarte bine în starea asta, pentru că citesc laolaltă Dostoievski și John le Carré, de exemplu. Cînd ieși în public, poate că nu le declari așa, că ți se face rușine, mie nu. Și-atunci am rămas la părerea că da, studiul limbii este foarte important pentru înțelegerea literaturii, mai ales cînd e vorba de poezie. Acolo se fac mizele. Eu văd acum că o lectură de asemenea profesionistă și a poeziei, și a literaturii, în general, nu se mai sprijină neapărat pe limbă. Îmi amintesc, de pildă, că primul, în generația mea, care a făcut saltul către nonlingvistic a fost Mircea Cărtărescu. Cu ce? Cu lecturile arhetipale. Lecturile arhetipale se folosesc de limbaj, dar nu se opresc la limbaj. Se duc dincolo de limbaj, ca să ancoreze în altceva decît limbajul. Și-atunci limbajul devine numai un epifenomen: tu te duci, de fapt, la alte esențe. La mine, esen­ța e în limbaj. Ce-i drept, citesc din ce în ce mai puțină poezie în ultima vreme și cred că ancorele narațiunii sînt mai puternice în ființa mea decît ceea ce poate să-mi dea poezia în momentul de față. Nu că o resping: unul dintre deliciile mele de lectură poetică este traducerea pe care a făcut-o Cărtărescu la Bob Dylan. Eu nu știu cum sună Bob Dylan în engleză, că n-am atîta cunoaștere a limbii engleze – îți trebuie și cunoașterea registrelor stilistice, sînt convins de asta. Pentru că se joacă cu jargon, e o chestie sofisticată. Nu știu cum este în engleză, pentru un englez sau pentru un anglofon, Bob Dylan, dar ce-a făcut Cărtărescu cu poezia lui Bob Dylan în românește este senzațional. Absolut senzațional. Eu cred că-l poate înlocui cu ușurință pe Dylan.

Ce trebuie să aibă în vedere un traducător? Sigur, atunci cînd traduci, ești atent la cuvinte, dar și la un anumit mediu afectiv pe care îl degajă fiecare cuvînt. Conven­țional, s-ar numi registru stilistic, dar el acoperă mai mult.

Așa este, cum spui. Pentru mine, traducerea literaturii, în general, este o chestie de mare șansă: să ai o traducere de care lumea este mul­țumită și de care și tu ești mulțumit mi se pare un lucru la fel de dificil ca a cîștiga la jocuri de noroc: ai mizat pe un număr și ți-a ieşit. Nu prea știi nici tu de ce ți-a ieșit. M-am bucurat să văd că asta este perspectiva asupra traducerii pe care a acreditat-o mai demult – eu habar n-aveam de ea, am descoperit-o acum, tîrziu – George Steiner. El spune că intervin atît de mulți factori în traducere, după cum bine spui, încît totul devine foarte indeterminat. Neîndoielnic, o traducere este o aventură. O aventură pe care ți-o asumi și, cînd îți a­sumi, mai poate să iasă și prost. Asta, deși tu poți să fii o persoană absolut cultivată. Eu zic așa: pentru un traducător într-o limbă, contează la fel de mult să își știe propria limbă. E foarte important: nu doar limba aceea, ci limba ta, cultura ta, rezonanțele afective ale cuvintelor.

Asumarea afectivității poate să conducă la o traducere a propriei persoane.

Sigur.

Apropo de ceea ce înseamnă să fii autor și de ceea ce înseamnă să-i faci pe alții să devină autori ai propriilor lor vieți, care credeți că este cea mai importantă valoare a unui profesor atunci cînd se întîlnește cu elevii, cu studenții? Cît de mult mai contează relația dintre maestru și discipol ? E o formulă desuetă?

Nu cred că e desuetă. Cred că raportul dintre maestru și discipol este – vorba aceea, în termeni marxiști (rîde) – o celulă de bază a învățămîntului. Vreau să spun prin asta – cred că este absolut necesar, dacă vrei să te educi, trebuie să ai un maestru. Partea mai dramatică este dincolo: tu poți să fii maestru, dar, dacă nu vine nimeni la tine, n-ai făcut nimic. Eu nu cred că e desuetă. Dar cred altceva, cred că, într-adevăr, natura mai apropiată a acestei relații a slăbit în lumea noastră. Cred că este mai rar, probabil, să existe gradul acela de legătură. Am sentimentul că a slăbit această relație și că oamenii nu se mai apropie unii de alții în linia raportului maestru-discipol, cum se întîmpla, poate, în urmă cu treizeci-patruzeci de ani. Nu sună frumos din partea mea. Eu am trăit această relație, am avut-o. Firește, n-am avut cu mulți studenți așa ceva. Dar am avut relația asta și e împlinirea meseriei de profesor: dacă mi s-ar întîmpla să nu mai fiu mîine, nu mi-ar părea rău că am trăit, pentru că am cunoscut și latura asta. E cea mai frumoasă. Această latură dintre discipol și maestru, dacă are și o istorie, se transformă într-un lucru încă și mai frumos: cu vremea, tu, profesorul, ajungi să înveți de la el. Astăzi, aceia care îmi sînt, într-o formă sau alta, recunoscători că au fost în relație cu mine primesc de la mine texte și îi rog să mă cerceteze, să mă corecteze – și mă simt foarte bine. Au mers mai departe decît mine, și în informație științifică, și în preocupări – și acum, mi-a venit mie rîndul să fiu învățacel față de învățaceii mei. Eu profit de pe urma lor – e un lucru foarte curios ăsta, dar mă simt foarte bine în el. Nu știu cît de bine se simt ei, le tot împing diverse texte să le citească.

Voiam să vă întreb un lucru care ține de o observație a mea: mi se pare că, în domeniul științelor umaniste, au apărut două tendințe. Pe de o parte, crearea specializărilor – specializări care se conturează din primii ani de învățămînt universitar. Pe de altă parte, orientarea acestor specializări înspre forme pragmatice: cum este, de pildă, orientarea studiului înspre forme vizuale, imagistice. În Franța, de pildă, se vorbește frecvent despre un tournant visuel. Cum vedeți aceste tendințe, cum credeți că vor evolua studiile filologice la noi?

Cred că în mai mică măsură. Nu știu dacă ar fi bine sau rău să fie, dar probabil că e inevitabil. De ce? Pentru că mie mi se pare că, în momentul de față, există un fel de tendință generală a întrepătrunderii disciplinelor. La urma urmei, ce altceva e eticheta de Studii culturale? Există tendința de a le face împreună și de a le pune să se lumineze unele pe altele. La noi, lucrul acesta încă nu se vede – asta e impresia mea. În străinătate, există această întrepătrundere și a început să apară această eliminare a barierelor. Mie mi se pare că, la noi, în învățământul filologic, începem prin a face lucruri generale și încercăm să le facem, apoi, și pe cele mai speciale în master. O fi bine cum e acum la noi, o fi bine cum e în străinătate? Nu știu, dar îmi vine să cred că ceea ce se întîmplă în străinătate este exact urmarea suspendării acestor bariere și mă aștept ca, încet-încet, să fim și noi împinși în aceeași direcție. Dau un exemplu: deja, la Studii literare, nu mai avem un masterat care să fie de istorie literară pură, de teorie literară. Avem Studii literare – din toate; acolo vin și studenți de la literatură universală și de la teorie, bineînțeles, studii culturale, totul. Lingvistica, la noi, este mai conservatoare, în sensul că încă mai ține la o anumită autonomie, probabil că în virtutea acelui postulat de autonomie al lui Saussure (rîde). Lingvistica încă se dorește autonomă, dar nu știu cît va mai putea rezista. Văd că, și în străinătate, tendințele la care eu ader cu simpatie – lingvistica formală, exactă – cedează pasul, terenul lor este din ce în ce mai restrîns. Cîștigă abordări culturaliste, cognitiviste ale limbii. Aș spune că această realitate încă nu s-a instalat la noi, dar nu sîntem departe. Fanionul, în privința asta, îmi par a fi cei de la Filozofie. Renunțând la turnul de fildeș al filozofului, ei s-au mișcat în varii direcții – filozofie politică, cognitivism, alianțe între filozofie analitică și alte tipuri. La noi, domeniul pare să fie mai conservator, dar cred că nu va rezista mult.

 

Ar fi pertinentă, de dorit racordarea aceasta? Pe de o parte se vorbește foarte mult despre scăderea nivelului de cultură generală și de o slabă pregătire a studenților, dar pe de alta, apar aceste specializări, care neavînd tradiție, și-ar fixa, poate, mai greu rădăcinile.

E adevărat. S-ar putea ca aici să apară marea dilemă a învățămîntului filologic și umanist, în general. Dacă este bine – dacă mă întrebi pe mine, eu zic că nu. Dar uneori nu ai ce să faci: poți să vezi un val că vine spre tine și zici că nu e bine, dar trebuie să faci în mod concret ceva. Ori să te urci pe creasta lui și să te salvezi, ori… Vreau să spun că ne găsim în fața unor mișcări de tectonică a ideilor mai rapide decît sîntem noi obișnuiți să le percepem și cred că ele ne prind de multe ori nepregătiți. Tot așa și-acum: s-ar putea să nu mai avem timp să ne gîndim dacă ce se întîmplă este bine sau nu, va trebui să luăm decizii. Eu nu cred că este bine – dar, dacă eu cred așa, ce s-ar putea face ca să fie bine? Nu știu, chiar nu știu. În forma în care este acum învățămîntul umanist, cel puțin filologic, el corespunde unei tradiții. Nu știu dacă această tradiție îi mai multumește și pe cei tineri, dacă mai multumește societatea. Sigur, noi pregătim, în principal, profesori de limbă și literatură română, profesori de limbă și literatură străină. Dar, chiar și aici, domeniile se regîndesc, se remodelează – nu mai poți să faci literatură română așa cum se făcea acum patruzeci de ani, pentru că trebuie să îi convingi pe cei care sînt în clasă că merită să își bată capul cu ea. Nu știu ce urmează să se întîmple. Așa cum, din păcate, s-a mai întîmplat și altădată, au fost luate decizii pentru că ele trebuiau luate, erai cu umerii la zid. Mă tem c-așa va fi și acuma. Ceea ce, firește, nu e bine.

 

Cum ați descrie experiența Literelor ? Ați fost student aici, sînteți profesor de mulți ani, iar acum sunteți decan – vedeți istoria cetății în toate formele ei.

Da, o văd. Se vede altfel. Nu e vorba de performanță intelectuală – cînd ești în administrație, cum mi s-a întîmplat mie să fiu de un an, îți dai seama ce structură complexă este facultatea asta. Este un fel de universitate în miniatură. E o structură complexă, de elemente foarte diverse. E bine că e așa? Da, eu zic că e bine. Era mai bine dacă nu aveam specializări? Nu, nu era mai bine. Am fi fost amenințați de o rutină periculoasă. Așa, avem programe și discipline noi, atrăgătoare și moderne, stimulatoare pentru ceilalți. Ele au fost fertilizate foarte frumos de un trunchi comun, care era acela al filologiei. Așa s-a ajuns să avem specialiști în comunicare venind dinspre filologie, în studii culturale, venind dinspre filologie, în etnologie, venind dinspre filologie și-așa mai departe. Un al doilea lucru pe care eu îl prețuiesc foarte mult la această facultate este că ea oferă o diversitate neconcurențială. Ca programe, noi nu umblăm să ne furăm unii altora studenții sau cel puțin nu în măsura în care se petrece lucrul acesta în alte facultăți – și nu vreau să spun acum care. Dar am putut să constat starea de război permanentă care există în alte facultăți cu ceea ce este la noi: este o binecuvîntare că avem această facultate, din punctul de vedere al atmosferei. Că și în facultatea noastră, există persoane care stau cu cuțitele pe masă și care tot trag a confruntare – sigur, nimeni nu scapă de așa ceva în nici o instituție. Dar vorba e că la noi nu sînt partide boierești ca în vremea cronicarilor munteni, or eu știu că, în alte facultăți, sînt. La noi, nu sînt grupuri paramilitare care se bat pe coridoare. În alte facultăți, eu știu că sînt. Sînt, deci, foarte fericit că această diversitate este non-concurențială și îmi doresc să o putem menține așa. Eu cred că o putem menține așa, adoptînd o filozofie a conducerii relativ simplă și relativ liberală. Este următoarea: nu te apuca tu, de la nivelul decanatului, să dai idei celor care sînt în teritoriu. Lasă-i pe ei să vină cu ideile și încearcă să le rezolvi tu problemele. Asta este pentru mine rolul decanului într-o asemenea structură complexă. Eu o numesc liberalism, pentru că, de fapt, tu trebuie să te pliezi pe necesitățile și pe dorințele fiecăruia dintre aceste grupuri, în condițiile în care ele sînt non-concurențiale. Dacă ar fi concurențiale, ar fi vai de capul decanului, pentru că el ar trebui să aleagă. Ar fi ceva asemănător cu PSD-ul în timpul lui Geoană: numai ce zicea Geoană ceva, și imediat fiecare dintre partidele aflate în conflict ieșea repede și zicea altceva decît zicea Geoană. Niciodată n-am bănuit că lucrurile stau așa. Am avut înainte experiența de prodecan, care este mult mai limitată, în sensul că îți vezi bucățica, rezolvi problemele care sunt legate de ea și de restul nu prea știi. Acum vezi toată rețeaua și te gândești cum să ghidezi fiecare componentă a ei, care este relativ independentă, în așa fel încît ea să meargă cel mai bine și să dea cît poate ea mai bine. Asta n-are de-a face cu competențele profesionale, ci cu o anumită experiență a oamenilor și a instituției.

 Care e cea mai importantă valoare umană pentru dumneavoastră?

Iubirea. Sînt foarte fericit că am pe cine să iubesc și persoana iubită mă iubește şi ea. Ăsta e lucrul cel mai frumos și cel mai important. De-aici, de la facultate, plec uneori obosit. Niciodată scîrbit. Eu iubesc facultatea asta și oamenii ei, suficient de mult ca să nu spun – așa cum se mai spune uneori în administrație – ah, dacă știam, nu-mi mai trebuia! Nu. Uneori plec obosit, pentru că sînt multe probleme. Cînd ajung acasă, totul e frumos. Oboseala există, dar a rămas la prag. Acasă, mă așteaptă doamna mea, și-acolo e cel mai frumos.

 

Interviu realizat de Laura DUMITRESCU