Există în zilele noastre o mulţime de arii, pe care eu le numesc „abandonate“, unde se întîmplă foarte puţine lucruri, pe care aproape că nu le mai cunoaştem şi cu siguranţă nu le mai înţelegem. Satele şi, mai ales, micile orăşele fac parte din această „zonă abandonată“. Cînd aflu că apar proiecte în astfel de zone, mă bucur şi încerc cel puţin să mă informez. Acum cîţiva ani am descoperit deja cunoscuta Şcoală de la Telciu, unde încerc să mă implic şi să ajut cum pot. Acum un an am fost invitat să fac parte din echipa unui proiect deosebit, în acest moment, poate unul dintre cele mai importante proiecte culturale independente din Republica Moldova: MOLDOX. Care are loc la Cahul.
Dar să o luăm pe rînd: oare pe unde o fi Cahul, care nu e cu siguranţă Kabul. Cahul este un oraş mic din sudul Basarabiei. Are spre 40.000 de locuitori. Este însă cel mai important oraş din sud şi al treilea oraş ca mărime din Moldova, dacă nu punem la socoteală Tiraspolul, acum în Transnistria separatistă. Oraşul mai este important pentru noi şi pentru că este un oraş de limbă română la graniță cu zona Găgăuziei şi a Ucrainei. E aproape de gurile Dunării, la porţile Bugeacului. Pentru mine, el însă are o importanţă mai ales sentimentală, fiindcă, în ciuda faptului că am hălăduit prin mai multe oraşe din sud (Bolgrad, Ismail, Reni, Cetatea Albă etc.), Cahulul rămîne oraşul copilăriei: aici am mîncat cele mai multe îngheţate.
În ultimii ani, cînd am făcut cercetare de teren pentru Mica trilogie a marginalilor (Bandiţii & Sectanţii), am început să revizitez locurile şi să mă intereseze viaţa cotidiană a oamenilor. Ce mi-a sărit în ochi, pe lîngă multele probleme clasice ale ruralului şi ale oraşelor mici din regiunea noastră, probleme precum lipsa locurilor de muncă, migraţia, îmbărînirea populaţiei etc., a fost degradarea infrastructurii, care, într-o anumită perioadă, a avut un rol fundamental în procesul de modernizare.
Mă întreb şi eu, asemenea lui Bulgakov, doar că „pe invers“: unde scrie în Hayek că, odată instaurată „societatea deschisă“, trebuie închise baia publică, librăria şi cinematograful? Da, toate aceste lucruri aproape că au dispărut. Băile publice au dispărut, faimoasa reţea de librării Luminiţa, prezentă în fiecare oraş şi sat din Basarabia, s-a transformat în magazine second-hand, iar cinematografele au fost închise definitiv. Citez din Europa Liberă: „În anul 1995, în Moldova existau 671 de cinematografe. După 22 ani, numărul acestora s-a redus la numai 12“. Despre biblioteci, pot spune că sînt mai prost dotate decît cele din perioada sovietică şi multe dintre ele încă au cărți în alfabet chirilic, pe care copii nu-l mai știu. Cum de nu am fost capabili să le dotăm şi să le aducem cît de cît la zi, după 26 de ani de independenţă? Nimeni nu poate da un răspuns.
În Cahul, lucrurile stau la fel ca şi în multele sate din regiune. Oraşului i s-a luat prin „privatizare“ şi ultimul cinematograf din centru, a fost falimentat, iar în locul lui este prevăzut un supermarket, fireşte. Acest lucru ar fi o catastrofă atît pentru oraş, cît şi pentru agricultorii ambulanţi care-şi vînd produsele la două străzi mai încolo. Cu librăria e ceva şi mai straniu. Cea mai mare librărie din oraş, Luceafărul, nu are nici o carte în limba română, dacă facem abstracţie de manuale. Da, în oraşul Cahul, în care limba română e limbă principală, poţi găsi Tolstoi şi Dostoievski, Pelevin şi Sorokin în original, dar nu poţi găsi nici un clasic român, ca să nu zic de literatură contemporană. Şi nici un scriitor basarabean. Asta spune totul despre acest stat şi politicile lui culturale, despre breasla literară care nu a mai călcat pe aici, dar şi despre cititori. Oare numai ruşii consumă carte?
În Cahul există însă două universităţi de limbă română (una, în colaborare cu Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi), destul de multe şcoli, un teatru, stadioane şi un excelent sanatoriu de renume internaţional, Nufărul Alb. Sanatoriul unde au fost cazaţi invitaţii e o poveste aparte. Oraşul însă, privit în contextul întregii situaţii politice şi economice din RM, lasă o impresie bună, mai ales că acum are un primar independent, foarte apreciat şi iubit de cetăţeni și cu o susţinere populară reală. Oraşul dă semne de revigorare.
Ei bine, în acest context, în care cinemaul a dispărut şi o întreagă generaţie, născută după 1990, nu a intrat nicodată într‑un cinematograf, apare un „proiect-minune“: Festivalul Internațional de Film Documentar pentru Schimbare Socială, MOLDOX, care are loc la Cahul şi e la a doua ediţie. Directorul acestui festival este Maxim Cîrlan, un tînăr deosebit, născut aici, dar care locuieşte la Berlin, iar directorul artistic este regizorul suedez Carl Pontus Hjorthen.
MOLDOX seamănă cumva cu ceea ce avem la Bucureşti prin One World Romania. Festivalul pune în circuit un număr important de filme documentare de primă mînă, însă, spre deosebire de cel din Bucureşti, aici el oferă şansa de a fi văzut de un public care aproape că nu are experiența vizionării de filme pe ecran mare. La proiecţii participă de la studenţii şi liceenii din oraş, pînă la elevi din satele din regiune (circulă autobuze speciale pentru asta din toată regiunea) şi soldaţii din unitățile militare de aici. Aici vin să vadă film chiar şi deţinuţii faimosului Penitenciar nr. 5 din Cahul.
Asta e partea cu vizionarea. Însă proiectul mai are multe alte secţiuni importante. Una dintre ele, cea pe care o coordonez eu, de exemplu, e legată de teme şi dezbateri. Festivalul are o temă anuală – anul aceasta a fost „Puterea“ (a femeii, a religiei, a mass-mediei etc) – unde avem invitaţi specialişti, cunoscători ai domeniului sau regizori ai filmelor prezentate, în care se discută diverse teme şi probleme.
Partea însă, poate, cea mai importantă este legată de secţiunea „MOLDOX Lab“, axată pe educaţia cinematografică și compusă din patru ateliere. Anul acesta am avut aşa: „Exploration“, „Inspiration“, „Action“ și un „Advanced Workshop for Women Filmmakers“ (dedicat regizoarelor), coordonate de tutori internaționali, veniţi din România, Suedia, Germania, Statele Unite ale Americii. Invitaţii de anul acesta pentru ateliere au fost: Jon Alpert, Nora Agapi, Roxana Comes, Gregor Hutz, Melody Gilbert, Johanna Bernhardsson, Panagiotis Evangelidis. Această parte a Festivalului mi se pare foarte importantă, pentru că ai specialişti în film documentar care le oferă tinerilor neprofesionişti sau începători (înscrierile se fac din timp) posibilitatea de a învăţa ce este şi cum se face un film documentar. Partea şi mai interesantă e că ei produc, la final, un film pe subiecte locale, prezentat în ultima zi a Festivalului, în gala de închidere. Este unul dintre momentele cele mai frumoase şi emoţionante, fiindcă participă nu doar cei care au lucrat la film, ci şi spectatorii, oamenii din oraş. Anul acesta, unul dintre filme a fost despre ultimul cinematograf din oraş, protagoniști fiind omul care a pus ani de zile filme acolo şi cetăţeni ai oraşului intervievaţi. Efectul asupra publicului a fost răvăşitor.
„INSPIRATION Workshop“ este un program puţin diferit: aici se înscriu regizori de film documentar începători care au proiecte în lucru. La final, ei prezintă juriului proiectele şi unele dintre ele primesc premii. Anul acesta, am avut următorii premiaţi: Călin Laur, cu proiectul Straw Roofs, a cîștigat un bilet la cele trei sesiuni de lucru de la Balkan Documentary Center, iar Dragoș Turea (proiectul Alpha Beta Gamma) va merge în calitate de observator la Civil Society Pitch din cadrul One World Romania. Juriul a oferit o mențiune specială Evelinei Onea (proiectul WM), pentru cea mai bună prezentare în cadrul pitch-ului.
Au mai fost evenimente adiacente, precum expoziţia de bandă desenată românească susţinută de ICR şi EUNUC, la care au participat Alexandru Cibotariu şi Octav Avramescu.
Şi, ca orice festival, are şi seri lungi. La Cahul, ele se numesc „Cină la rug“. Seara adună lumea la „Casa Festivalului“, care are o curte mare, se face un foc (numit rug), cîteva familii minunate de aici gătesc ceva specific locului, iar lumea discută cît poate. Şi se cîntă în cel puţin cinci limbi, obligatoriu.