Chei documentare și de interpretare în relația Israel – diaspora de-a lungul timpului

Stă în față noastră o carte pe care, la momentul primei lecturi, în primăvara acestui an, am parcurs-o aproape fără nici o întrerupere. Motivul este simplu: îi cunoșteam pe autorii principali – coordonatorii volumului intitulat Les relations Israël – Diaspora à travers l’Histoire, apărută la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași –, Carol Iancu și Michaël Iancu. În fond, sîntem preocupați de idei și de istoria lor, dar nu-i uităm, aproape niciodată, pe cei care ni le aduc în atenţie, pe cei care, prin căr­țile și studiile lor, se identifică, nu arareori, cu anumite teme de cercetare sau chiar cu domenii întregi ale cugetării omenești. Pentru mine, Carol Iancu se identifică în mod spontan cu cel care a îndrăznit să se apropie, încă din anii ’80 ai secolului trecut, de teme și documente legate deopotrivă de istoria evreilor și a românilor, de orice însemna fapt devenit important în conjuncția dintre cele două istorii, de orice s-a transformat în destin colectiv sau individual, între cei ce-au conviețuit veacuri de-a rîndul în cele trei principate, atît înainte, cît şi după Marea Unire.

De ce începem să vorbim despre o carte vorbind mai întîi despre un autor? Pentru că acest volum n-ar fi văzut lumina tiparului fără eforturile unor oameni: ale lui Carol Iancu, profesor emerit de istorie contemporană la Universitatea „Paul Valéry“ din Montpellier și director al Școlii de Înalte Studii Iudaice, dar și membru recent al Academiei Române, și ale lui Michaël Iancu, doctor în istorie, director al Institutului Universitar Maïmonide – Averroès – Thomas d’Aquin“ din Montpellier și delegat regional al Comitetului Francez pentru Yad Vashem. Ambii coordonatori au o experiență românească de predare și cercetare. Tatăl, Carol Iancu, predă de aproape două decenii cursuri la masteratul de Studii Iudaice din București, Cluj-Napoca și Iași, iar fiul, Michaël Iancu, a fost ani buni conferențiar la Universitatea „Babeș‑Bolyai“. În calitate de universitari şi cercetători, cei doi au organizat și au participat –  evident, la Montpellier – la un colocviu internațional prezidat de președintele Universității „Paul Valéry“, profesoara Anne Fraisse, și de fostul mare rabin al Franței, profesorul emerit René-Samuel Sirat. Se împlineau atunci 60 de ani de la întemeierea modernă a Statului Israel, iar tema propusă spre dezbatere era legată de  acest eveniment crucial şi de relația dintre Israel și diaspora la scara duratei lungi.

Întemeierea statului Israel

Se vor împlini în curînd 70 de ani de cînd s‑a petrecut un eveniment pe care, pe urmele lui Hegel, Raymond Aron, Habermas sau Derrida, nu putem decît să-l considerăm altfel decît „un fapt istoric de importanţă universală“: reîntemeierea, după 1878 de ani de la dărîmarea de către romani a celui de al doilea Templu din Ierusalim, a noului Stat Israel. Un nou început menit să consemneze o ruptură radicală în toată istoria de milenii a poporului lui Avraam, ruptură pe care Vechiul Testament o situează cu 1964 de ani înainte de era creștină, inaugurată de evreul Isus. Sînt puține decenii la scara istoriei mari, dar ele reprezintă un reper major, de neeludat, pentru orice analiză esențializată a istoriei contemporane. Aceste decenii sînt privite, în volumul amintit, în multe prelungiri sau discontinuități cu alte aproape patruzeci de secole de istorie scrisă a poporului lui Israel.

Într-un fel sau altul, autorii cărții – Élie Barnavi, profesor emerit de istorie modernă și director al departamentului de istorie universală la Universitatea din Tel-Aviv, Denis Charbit, conferențiar la departamentul de sociologie, științe politice și comunicare de la Open University din Israel, Brigitte Claparede-Albernhe, specialistă în limba și civilizația Israelului la Universitatea „Paul Valéry“ din Montpelier, Moshe Idel, profesor emerit la departamentul de gîndire iudaică de la Universitatea iudaică din Ierusalim, Fabrizio Lelli, profesor de limba și literatura iudaică la Universitatea Salento (Lecce, Italia), Gérard Nahon, director de studii la École Pratique des Hautes Études la Sorbona, Rainer Riemenschneider, cercetător onorific la Institutul „Georg – Eckert“ din Braunschweig (Germania), Alexandru Şafran, marele rabin al României, în anii 1940-1947, și mare rabin al Genevei, adus în volum prin intermediul distinsei sale fiice, Esteher Starobinscki-Safran, Daniel Tollet, actualmente președinte al Societății de Studii Iudaice de la Sorbona, Brice Vincent, cercetător asociat la Centrul de Cercetări Inter­disciplinare în Științe Umanistice și Sociale al Universității „Paul Valéry“ din Montpellier, și Georges Weill, arhivist paleograf și profesor asociat în istoria evreilor la Universitatea Liberă din Bruxelles – nu pot să nu se oprească, mai mult sau mai puțin, asupra importanței acestui eveniment din istoria poporului lui Israel: dărîmarea celui de-al doilea Templu din Ierusalim a avut urmări tragice pentru cei de atunci, cu enorme consecințe pentru toți cei din acest neam răspîndiți în cele patru zări, nu un an, nu un secol, nu numai un mileniu, ci aproape 19 veacuri.

Tocmai de aceea, cel mai des pomenit și interpretat termen este cel de „diaspora“, de răspîndire a comunităților evreiești, mai întîi în zări apropiate, apoi tot mai îndepărtate. Cum s-au petrecut în acest răstimp fapte relevante pentru comunități disparate, trăind în condiții sociale, culturale, religioase, politice diverse și, nu arareori, adverse – iată preocuparea tuturor autorilor acestei cercetări. O incursiune istorică extrem de dificilă – una, în mare măsură, făcută posibilă prin străduința răbdătoare și competenă a lui Carol Iancu și a pasionatului său fiu Michaël Iancu, după cum am spus deja. Oricum, relația absolut specială pe care Carol Iancu a avut-o cu înțeleptul Mare Rabin Alexandru Şafran, începînd cu anii ’80 ai secolului trecut, l-a determinat pe primul dintre aceştia să imprime un centru, un punct de referință obligatoriu pentru toate celelalte texte. Acest punct se găsește, pe de o parte, în textul lui Alexandru Şafran, Considerații asupra relațiilor Israel-Diaspora, și, nu mai puțin, în densul și lămuritorul articol datorat lui Moshe Idel, „Exilul, interpretări vechi și noi“. Ideea lui Carol Iancu de a solicita, prin intermediul celei mai avizate cunoscătoare a operei și vieții lui Şafran, Esther Starobinscki-Safran, alcătuirea unui ansamblu coerent din două lucrări ale renumitului savant și gînditor – Israelul și rădăcinile sale și, respectiv, Lumini pentru viitor – s-a dovedit benefică pentru întregul volum. Căci, în cele zece fragmente selecționate (tot atîtea cîte sînt poruncile din Exil, 20), sînt atinse temele fundamentale pe care le poartă cu sine această fascinantă istorie, cu tot ceea ce a fost cotă de „previzibil“ și de imprevizibil în ea. Cu mintea sa clară, Alexandru Şafran aduce în planul din față al cercetării aceste lămuriri și interogații: ce relație s-a creat între Gola și diaspora evreiască, dacă plecăm de la premisa că exilul evreiesc este unic, aşa cum unică este întreaga istorie a Israelului? În ce sens exilul poporului lui Israel s-a dovedit o misiune universală? Cum a devenit fenomenul Gola (exilul) un eveniment istoric cu o semnificație universală, tocmai pentru că a fost însoțit de diaspora? Ca atare, cum trebuie privite aceste fenomene, în relația lor de cauza și efect, în dialectica lor profundă, care scapa simplificărilor și interpretărilor grăbite? Ce relație a existat și a persistat, în ciuda a tot și a toate, între Israel și Ierusalim? În fine, cum putem înțelege într-un chip adecvat relația instituită între evreii din Israel și evreii din diaspora?

„Există un punct de plecare și există un punct de reîntoarcere“

Ca rabin în vremuri de Shoah, ca înțelept, dar și ca istoric al poporului său, atent la ceea ce este esențial, Şafran formulează judecăți precum acestea: și unicitatea Gola, și unicitatea istoriei Eretz Israel se bazează pe o constatare de necontestat, anume că „există un punct de plecare și există un punct de reîntoarcere“. Acestea coincid și țin de păstrarea lor în memoria colectivă, în succesiunea generațiilor. Fără memorie, fără învățătură și fără conștiința menirii morale, nimic nu ar fi rezistat, totul s-ar fi pierdut în neant. „Rădăcinile“ s-au păstrat dincolo de loc și în pofida timpului în care comunitățile evreiești s-au „înrădăcinat“ în alte țări, alături de alte popoare, cu obiceiuri, mentalități și feluri de a fi de cele mai multe ori diferite. Şafran și alți autori citează Numeri 23, 9, în care avem celebra comparație a Israelului cu uleiul care stă deasupra apei, fără să se amestece cu ea: cele două elemente coexistă, putîndu-se respecta în diferența și valoarea lor. După proba experiențelor de multe ori milenare, se poate spune că „poporul lui Israel a rezistat grație capacităților sale proprii de adaptare la alte popoare“, dar și pentru că, în același timp, şi-a păstrat convingerea că poporul plecat din Eretz Israel trebuie să rămînă el însuși, oriunde și pentru totdeauna.

În concepția lui Şafran, Gola evreilor nu este numai exil, ci, de asemenea, pizour, pezoura, tefoutsa, tefoutsot: ea este și dispersare, o dispersare reală, care devine semnificativă și simbolică. Această dispersare s-a dovedit a fi una întinsă la scara timpului, eficientă și datorită faptului că mesajul universalist al monoteismului etic iudaic s-a întins, astfel, în „toate cele patru zări ale lumii“. Dar „zările lumii“ n-au fost lipsite de nenorociri, n-au fost scutite a priori de conflicte ivite chiar și acolo unde te așteptai mai puţin, acolo unde părea, pentru evreul obișnuit sau pentru liderul religios și moral (rabinul), „că totul merge bine“, „că nu există amenințări iminente“. Au fost și vremuri liniștite și fără violențe, au fost și asimilări și integrări care păreau că anunță „topirea“ evreilor în comunități creștine sau musulmane.

Michaël Iancu, de pildă, surprinde relațiile stabilite între evreii francezi din Languedoc, în timpul Evului Mediu, şi cei din Țara Sionului, mai precis, între cei din Montpellier și cei din Ierusalim. Dar inclusiv în epoca contemporană sînt exemple revelatoare: studenți evrei din Montpelier participă la Primul Congres Sionist la Bale (1897), iar după Al Doilea Război Mondial, în 1947, cei din Montpellier sînt implicați în povestea celebrului vapor Exodus și tot ei îi salută pe miile de tineri evrei magrebieni înainte de alyah lor. La rîndul său, Gérard Nahon scoate din uitare – prin urmărirea destinului testamentului scris în 21 septembrie 1751 de David Joseph de Pinto, evreu din La Haye, provenit dintr-o familie de marani portughezi – o importantă secvența a relațiilor evreilor din Amsterdam cu șefii comunității religioase din Ierusalim, dar și din Instanbulul devenit, după excomunicarea în masă a evreilor  din Spania prea-creştină (în 1492), oblăduitor, inclusiv prin permisiunea dată evreilor de a-și practica religia, obiceiurile și riturile și, mai ales, de a-și urma învățăturile prin citirea în limba străveche, ebraica, a Torei și Talmudului.

Se înțelege, astfel, cum, folosind patru limbi, portugheza, ebraica, spaniola iudaică și spaniola în grafie latină, cineva decidea printr-o pioasă dispoziție testamentară să instituie încă o yeshiva, în fapt, o academie rabinică în Ierusalim, pe lîngă cele deja existente acolo. Bogăția vieții intelectuale din Orașul Sfînt este ilustrată de numeroasele publicații ale rabinilor aparținînd numeroaselor yeshivot; dar, tot­odată, prin intermediul corespondenței purtate între evreii din Amsterdam, Istambul și Ierusalim, se întrezărește și „dependența materială a celor ce locuiau pe Muntele Sionului de metropolele Amsterdam și Istambul“. Mai avem acces, de asemenea, prin aceste texte pînă acum necunoscute, la înțelegerea adevărului ideii formulate atît de succint de același Mare Rabin Alexandru Şafran: Israelul poartă Ierusalimul în inima sa cu fidelitate, iar prin Exil, Israelul îşi păstrează identitatea unică grație aceluiași Ierusalim.

Geneza și dezvoltarea sionismului

Cîteva comunicări substanțiale sînt rezervate în volum genezei sionismului și creșterii acestei mișcări în spații naționale precum România și Polonia și, prin extensie, Ucraina și Lituania. Evident că este extrem de important să poți avea acces la documente legate de chipul în care sionismul a irumpt, nu numai ca o mișcare intelectuală, ci și ca o aspirație încapsulată în comunitățile evreiești, din a treia țară, România, în privința numărului populației evreiești din Europa, sau din prima, cum a fost Polonia, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, și pînă la Shoah. Carol Iancu, cel care de două decenii s-a străduit să aducă tot mai multe dovezi privind rolul jucat de Conferința de la Focșani din ianuarie 1882 pentru succesul spontan al ideilor sioniste pe meleagurile româneşti (faptul este probat, în mod indiscutabil, și de îmbarcarea a 228 de imigranţi pe vaporul Thetis, în august 1882, și de crearea primelor comunități agricole în Palestina: Samarin-Zikhron Yaacov și Roch Pina), scoate la lumină fapte mai mult decît semnificative legate nu numai de debutul sionismului, ci și de felul în care, după Primul Război și Marea Unire de la Albă Iulia, sionismul evoluează printr-o participare remarcabilă a Federației sioniste, a asociaților tinerilor sioniști și a mișcării de tineret haloutzique. Carol Iancu cunoaște atît de în adîncime fenomenul, încît putem înțelege, prin documentele utilizate și prin interpretările sale pertinente, atît viața comunității evreiești (de 800.000 de suflete) din România, cît și relațiile acesteia cu spațiul public autohton în tulburii ani ai ascensiunii fascismului, legionarismului și nazismului. În acest context, autorul demonstrează că sionismul a constituit în România interbelică un element major în viața comunităților evreiești, iar acesta a constat în atașamentul dovedit faţă de țara lui Israel prin colecte de fonduri pentru alyah, deși acestea erau limitate, mai ales printr-o politică restrictivă înscrisă în Cartea Albă de autoritățile britanice.

Prin studiul lui Daniel Tollet avem, într-un fel în oglindă, situația sionismului din Polonia. Și în acest caz, geografia și istoria se întrepătrund și putem găsi cauze ale succesului sau insuccesului sionismului într-o parte sau alta a acestui colț de lume. Astfel, sionismul a prins repede rădăcini în acele zone din Ucraina și Lituania unde s-au petrecut pogromuri, avînd însă un ecou mult mai redus în Regatul Poloniei, în Galicia și în Polonia prusiană. În orice caz, formele sionismului îmbracă acum „haina locului“ și a modului în care se țese în profunzime memoria colectivă, mai precis: ges­tionarea politică a acestei memorii. Or, memoria este, totodată, instinctivă, dar prin aceasta nu mai puțin morală, din contră. Din perspectiva istoriei secolului al XX-lea, și experiență poloneză, și cea românească trebuie încă cercetate pentru a explica zone ale psihologiei publice rămase încețoșate. Totul, finalmente, pentru a răspunde la întrebarea grea: cum a fost posibil evenimentul istoric, unic, de importanţă universală, Shoahul, Holocaustul? La nivel factual, revenind la evoluția sionismului în cele două țări, constatăm multe practici comune, cum a fost, de pildă, organizația Tarbut (Cultură), dar și faptul că organizațiile sioniste erau animate, în genere, de asociații de tineret, de asociații sportive, ale femeilor.

Manualele școlare

Iar dacă România și Polonia sînt astfel radiografiate, încît să înțelegem mai multe lucruri realmente importante despre relația evreilor din aceste țări cu Sionul și apoi cu Statul Israel, nu putem să nu evidențiem și un alt capitol al cărții: cel intitulat Israel și Germania, problema manualelor școlare. Autorul, Rainer Riemen‑Schneider, un specialist recunoscut în cercetarea predării istoriei la nivel de licee și colegii, supune unei analize minuțioase și responsabile predarea fenomenului Shoahului în Germania și, în genere, a istoriei Israelului, în școlile germane. În fond, despre ce este vorba? Între 1980 și 1985, o comisie mixtă, formată din specialiști israelieni și germani, a cercetat „imaginea evreului și a Statului Israel“ în cuprinsul manualelor școlare din Germania, dar și „imaginea neamțului și a Germaniei“ în manualele israeliene. După treizeci de ani, o nouă comisie a analizat 400 de manuale de istorie, de geografie și de cultură civică din cele două țări, cu același scop. Rezultatul este notabil: dacă în anii ’80, persista încă o imagine greşită a Shoahului sau a istoriei poporului lui Israel printre tinerii germani, la nivelul anilor 2011-2014, lucrurile sînt sensibil îmbunătățite. Putem să ne întrebăm, pe urmele lui Hegel: avem argumente, prin aceste experiențe istorice exemplare, să spunem că s-a depășit definiția istoriei „oamenii o fac, dar n-o știu“? Oricum, și prin asemenea interogații, ajungem să punem în chestiune tot probleme ridicate în acest volum: cum se traduce în fapt istoric universal o istorie particulară? Care sînt condițiile necesare pentru ca experiențe catastrofice aidoma celor din trecut să nu se mai repete? În acest sens, Moshe Idel este cel care, în pomenitul său capitol, propune un examen conceptual întru totul lămuritor – evident, pentru oricine cunoaște, precum profesorul de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, deopotrivă istoria lumii și a poporului evreu.

„Spiritualizarea exilului“

În primul rînd, Moshe Idel împărtășește aceeași convingere cu Alexandru Şafran, Élie Barnavi, Denis Charbit și Carol Iancu, anume că exilul evreilor, fapt istoric incontestabil, de durată, poartă cu sine și o dimensiune supraistorică cu o valoare metafizică și morală dovedite în timp. Moshe Idel adaugă însă noi argumente pentru ceea ce el numește „spiritualizarea exilului“. O continuă iniţiere și reiniţiere a generațiilor în privinţa mesajului Cărții – de­spre binele și răul lumii. Noţiunea de „exil“, arată Moshe Idel, trimite la mai multe idei, în fapt, la „o constelație de diferite idei“, aflate într-o relație extrem de complexă cu întregul imaginar al poporului evreu, concatenat cu imaginarul întregii condiții umane. La rîndul ei, diaspora trebuie interpretată prin toate faptele relevante, tot din perspectiva resemnificărilor, fie că este vorba despre exilul babilonian, despre cel de după dărîmarea Templului sau despre diferite alte forme de „renomadizare“ suferite de-a lungul veacurilor. Oricum, apariția Statului Israel aduce cele mai presante clarificări în privința conținutului termenului „diaspora“ și a relației acestui termen cu străvechiul cuvînt ebraic „tefutzah“ sau „Galut“ (exil).

Cu spiritul său analitic binecunoscut, Moshe Idel surprinde conținuturile diferite conferite „exilului extern“ şi „exilului intern“, sesizează diferențele dintre „exilul sufletului“ şi „exilul corpului“, arătînd totodată și sursele spirituale care stau la baza acestor distincții: platoniciene, aristotelice, hasidice etc. Cu luciditate și o atitudine înțeleaptă, Moshe Idel amintește și de „mistica Diasporei“ sau de diversele forme pe care le îmbracă nostalgiile mai vechi sau mai noi din mentalul ebraic, inclusiv în Israelul de astăzi. Vom găsi multe prelungiri ale acestor idei și în ultimul capitol al cărții, semnat de Denis Charbit, referitor la, pe de o parte, formele de „negare ale Diasporei“, iar pe de altă parte, la „centralitatea Israelului“. Autorul stabilește și o interesantă tipologie în legătură cu percepția diasporei prin mișcarea sionistă, care nu poate să nu ne ducă cu gîndul la celebra tripartiție propusă de Albert Hirschmann: „exit, voice and loyalty“. Avem de-a face, în fond, chiar cu situația fundamentală în care au fost puși evreii în istoria lor: să plece în exil, să facă să li se audă, totuși, vocea, și să fie loiali. Nici una dintre aceste alegeri nu a fost fără urmări imediate și de lungă durată, nici una nu putea, odată aleasă, să nu intre în conflict cu celelalte două.

Încă o dată, la încheierea acestui articol, dorim să afirmăm, cu toată bucuria de care sîntem în stare, că asemenea cărți ușurează enorm munca fiecărui dascăl din această parte de lume, care știe cîte prejudecăți despre evrei sînt încă active sau doar adormite. Carol Iancu, cel născut în Hîrlău, aproape odată cu Statul Israel, a plecat departe, aidoma rabinului din Cracovia, s-a întors în cele două locuri – România și Israel, prin Franța – pentru a ne înlesni, fiecăruia, drumul spre cunoașterea fundamentelor (pe care le iubește atît de mult) iudeo-creștinismului. Eu unul îi mulțumesc și mă mîndresc că l-am întîlnit în această lume în care ne-a fost dat să ne naștem, la o foarte mică distanță în timp. Un timp al loialităților și al vocii ce poate fi auzită, fără să fie necesar exilul.