Mircea Eliade în oglindă cu José Ortega y Gasset

Itinerariu spiritual ar putea fi citit în oglindă cu „manifestul orteguismului“, text foarte influent în epocă; e vorba de Tema vremii noastre (El tema de nuestro tiempo), titlu nemenţionat nicăieri de Eliade, nici chiar atunci cînd, în Memorii, strecoară un mic pasaj de unde ar trebui să rezulte că a abordat, la sfîrşitul anilor ’20, „problema generaţiilor“ independent de Ortega y Gasset: „Curînd, mi-am dat seama că «problema generaţiilor» nu era un fenomen exclusiv românesc: se discutase şi în alte ţări. Mai tîrziu, Ortega y Gasset şi elevii lui – Julián Marias, Laín Entralgo – vor înălţa conceptul de «generaţie» la rangul de categorie fundamentală a filozofiei culturii“. Trebuie mai întîi amintit că eseul filozofului spaniol – la origine un curs compus din zece prelegeri ţinute în anul universitar 1921-1922, la Universitatea din Madrid – a apărut în foileton, în ziarul madrilen El Sol (la sfîrşitul lui 1922 şi în anul următor) şi (în 1923) într-o publicaţie din Buenos Aires, La Nación, pentru ca, la scurtă vreme (tot în 1923), să fie publicat în volum şi tradus curînd în franceză. Surprinzător e faptul că Eliade, la curent cu noutăţile editoriale din domenii variate şi relativ avizat în materie de filozofie spaniolă contemporană, despre care scrie, de altfel, mai multe articole, a pierdut din vedere (dacă într-adevăr aşa stau lucrurile) o carte care nu numai că l-ar fi interesat în cel mai înalt grad, dar în care ar fi putut regăsi destule idei proprii despre „generaţie“, laolaltă cu destule dintre propriile preferinţe şi idiosincrazii culturale…

Concepţia vitalistă asupra culturii, antipozitivismul, antiraţionalismul, antiidealismul, rezervele faţă de freudism sau faţă de Kierkegaard, elitismul combinat cu misionarismul generaţionist, un soi de mesianism naţional (care, la Ortega, aşa cum avea să observe Eliade mult mai tîrziu, se traduce în „efortul […] pentru a trezi conştiinţa spaniolă la o anumită formă de hispanism şi, concomitent, la un fel de «europenism»“¹), preocuparea pentru ideea de Sinteză, pledoaria pentru asumarea unui punct de vedere individual, particular, concret şi totodată asumarea destinului unei generaţii şi al unei naţiuni – odată cu enunţarea falsităţii unei perspective abstracte, decontextualizate –, circumspecţia faţă de elementul politic, pe care îl subordonează (declarativ) culturii, dar şi alte teme sau probleme sînt comune Itinerariului spiritual şi eseului din 1923 al lui Ortega – acesta din urmă, însă, infinit mai bine articulat şi de o exemplară claritate în argumentaţie. E drept că, la data la care publică Tema vremii noastre, José Ortega y Gasset are deja 40 de ani, aproape două decenii şi jumătate despărţindu-l pe tînărul eseist român de maturul gînditor spaniol.

Dacă primul are evidente parti-pris-uri generaționiste, scriind din interiorul propriei generații și, cum declară, adresîndu-se exclusiv acesteia, cel de-al doilea problematizează detașat, mai interesat de reflecție și de conceptualizare decît de emoționalitate și de potențialul mobilizator al manifestului său, care, în fond, e un eseu filozofic, nu o patetică invitație la acțiune, cum este Itinerariul… eliadesc. E adevărat: Tema vremii noastre pornește, la rîndu-i, de la o experiență personală și de la identificarea cu o generație dată („grupul de tineri care între 1907 şi 1911 învăţa în citadela neokantianismului uzanţele milităriei filozofice“, dar care, „ajungînd la douăzeci şi şase de ani […] nu mai era neokantian“²) – nici nu se putea altfel, căci pentru un adept al „filozofiei raţiunii vitale“ și al ideii că Viața (cu majusculă) reprezintă o „realitate radicală“ și o valoare în sine (la fel ca valorile etice, estetice sau religioase), gîndirea este înrădăcinată, contextualizată, „vitală“ –; numai că, personală fiind și oricît de particulară în premisele sale, reflecția lui Ortega y Gasset asupra „generaţiei“ („o «zonă de date» ce ocupă aproximativ cincisprezece ani“) țintește totuși, în mod firesc, mai departe, spre o relevanță transgeneraționistă. Filozoful spaniol – critic față de rigiditatea gîndirii neokantiene, pe care o descrie ca pe o formă de blocaj, și adept al unei așa-numite „rațiuni vitale“, în favoarea căreia, susține el, ar trebui să pledeze generația sa de intelectuali umaniști, dacă… nu ar fi o generație „dezertoare“ – crede, ca și Eliade, cîțiva ani mai tîrziu, că fiecare generaţie are o „misiune istorică“. Dar, spre deosebire de autorul Itinerariului…, Ortega y Gasset definește mai clar și mai convingător raportul dintre destinul individual şi „misiunea“ istorică a unei generații, aceasta din urmă fiind un „compromis dinamic între masă şi individ“, și reprezentînd „cel mai important concept al istoriei şi, aşa-zicînd, articulaţia pe care aceasta îşi execută mişcările“. În timp ce Eliade aduce în discuţie numai (sau cu precădere) profilul generaţiei sale („în paginile de faţă ne interesează numai generaţia care se ridică“ – precizează el de la bun început), Ortega are în vedere conceptul de generaţie şi, în extensie, ideea de succesiune a generaţiilor în istorie, în funcţie de anumite „ritmuri“, introducînd o distincţie importantă, care priveşte existenţa a două tipuri de raporturi între tineri şi generaţiile anterioare: pe de o parte, un raport de coabitare neconflictuală şi de colaborare între „tineri“ şi „bătrîni“, ceea ce presupune, din partea celor dintîi, inclusiv acceptarea unei poziţii de subordonare; pe de altă parte, un raport tensionat, de revoltă şi contestare a celor de dinainte, ceea ce poate duce la un război cu deznodămînt paricid. În primul caz, e vorba de „generaţii care au simţit o suficientă omogenizare între ceea ce primiseră şi ceea ce le era propriu“ şi de „epoci cumulative“; în cel de-al doilea, avem de-a face cu „generaţii de luptă“ şi cu „epoci eliminatorii şi polemice“. Ideea se prelungeşte cu observaţia fertilă potrivit căreia „Ritmul acesta de epoci de senectute şi epoci de tinereţe este un fenomen atît de evident de-a lungul istoriei, încît eşti surprins cînd vezi că nu toată lumea l-a remarcat“.

Eliade se întîlneşte cu Ortega y Gasset, între altele, acolo unde decretează că, dincolo de deosebirile din interiorul unei generaţii, dincolo de faptul că opţiunile indivizilor congeneri (cele ideologice şi politice, de exemplu) pot fi antagonice, unii fiind pro-ceva, iar alţii anti, aceste deosebiri sînt totuşi prea puţin semnificative în comparaţie cu cele care-i despart pe oamenii din generaţii diferite. „Prieteni“ sau „duşmani“, congenerii îţi sînt, prin firea lucrurilor, mai aproape decît ceilalţi, crede Eliade. Există un „filigran comun“ ce marchează destinul membrilor unei generaţii – susţinuse, la rîndul său, gînditorul spaniol. Şi unul, şi celălalt definesc noţiunea de generaţie (şi) prin apelul la o metaforă corporală/biologică şi totodată amîndoi ţin să ierarhizeze funcţiunile organice ale corpului generaţionist, subordonîndu-le pe cele „joase“, „vulgare“, „secundare”, cum ar fi aceea politică, unor funcţiuni spirituale; în această perspectivă, membrii unei generaţii se împart în două categorii: de o parte, exponenţii funcţiunilor considerate superioare; pe de alta, exponenţii celor „inferioare“ – cu alte cuvinte, „elite“ şi „vulg“, indivizi superiori şi mase. Eliade descrie frecvent generaţia ca pe un „organism“, cu „tortúrile“ şi contradicţiile sale. Ortega y Gasset vorbise anterior despre „corpul epocilor“ (şi al generaţiilor), corp ce „posedă o anatomie ierarhizată“, în sensul că „există în el enumite activităţi primare şi altele secundare, derivate din acelea“:

„Politica, de exemplu, este una din funcţiile prin excelenţă secundare ale vieţii istorice, în sensul că e o simplă consecinţă a tuturor celorlalte. Cînd o stare de spirit ajunge să structureze mişcările politice, ea a trecut deja prin toate celelalte funcţii ale organismului istoric. Politica este gravitaţia unor mase în jurul altora. Or, pentru ca o modificare din adîncurile istorice să ajungă la masă, trebuie să-şi fi exercitat mai întîi influenţa asupra minorităţii selecte“.

Subliniind că membrii „minorităţii selecte“ se deosebesc prin aceea că sînt fie „oameni de acţiune“, fie „oameni ai contemplaţiei“, Ortega îşi precizează şi mai clar poziţia, sugerînd un ascendent al „contemplativilor“ asupra celor din prima categorie. Pentru că:

„Nu încape îndoială că noile tendinţe, încă în germene şi debile, vor fi percepute mai întîi de către temperamentele contemplative înaintea celor active. Urgenţa momentului îl împiedică pe omul de acţiune să simtă vagile brize iniţiale care, pînă una, alta, nu le pot umfla velatura practică. […]

Generaţia noastră, dacă nu vrea să rămînă în urma propriului destin, trebuie să se orienteze după caracterele generale ale ştiinţei care se face astăzi, în loc de a se concentra asupra politicii prezentului, completamente anacronică şi simplă rezonanţă a unei sensibilităţi decedate“.

Şi Ortega y Gasset, ca şi Eliade mai tîrziu, aşază în centrul reflecţiei sale imperativul „sintezei“, noţiune definită nu ca însumare a unor poziţii contrare, ci ca depăşire a acestei logici binare (şi totuşi, nici unul dintre cei doi nu reuşeşte să iasă complet din această logică – amendată pe bună dreptate ca reductivă –, din moment ce încă mai recurg în discursul lor la dihotomii precum „elite versus vulg/mase“, „superior versus inferior“). Pentru filozoful spaniol, ideea de Sinteză stă sub semnul „raţio-vialismului“, concept-cheie în funcţie de care se ordonează întregul său sistem de gîndire. A numi „iraţionalism“ perspectiva lui Ortega e impropriu şi simplificator. Nu raţiunea e pusă în chestiune atunci cînd e semnalată insuficienţa ei, ci presupoziţia existenţei unei aşa-numite „raţiuni pure“, lipsite de orice contingenţe cu concretul vital. După cum valorizarea vieţii nu echivalează cu suspendarea raţionalităţii şi instaurarea haosului. Raţiunea nu poate fi, pentru un gînditor ca Ortega, decît „vitală“ – „Gîndirea e o funcţie vitală, ca digestia sau circulaţia sîngelui. […] O judecată este o părticică din viaţa noastră; un act de voinţă, la fel“ şi „Nu există cultură fără viaţă, nu există spiritualitate fără vitalitate, în sensul cel mai terre-à-terre ce s-ar dori să se dea acestui cuvînt“ –; tot asfel cum viaţa, natura au o valoare doar atunci cînd sînt impregnate de spirit, în virtutea unui „dublu imperativ“: dat fiind faptul că „funcţiile spirituale sau culturale sînt de asemenea şi în acelaşi timp funcţii biologice“, „viaţa trebuie să fie cultă, dar cultura trebuie să fie vitală“. Iar în suita acestor observaţii, Ortega, ca şi tînărul Eliade, introduce în discuţie exemplul orientalului, care „nu separă cultura de viaţă“.

Iată şi concluzia autorului spaniol – un îndemn la acţiune, la capătul unei expuneri sistematice şi al unei pledoarii cît se poate de „raţionale“ pentru… sinteza „raţio-vitalistă“:

„Tema vremii noastre constă în a supune vitalităţii raţiunea, a o localiza în cadrul biologicului, a o subordona spontanului. Peste cîţiva ani va părea absurd că i s-a putut cere vieţii să se pună în slujba culturii. Misiunea vremii noi este tocmai de a converti relaţia şi a arăta că, dimpotrivă, cultura, raţiunea, arta, etica sînt datoare să slujească viaţa“.

„Tema vremii“ lui Ortega y Gasset este, în linii mari, şi poate că în mod firesc, foarte asemănătoare cu aceea asupra căreia reflectează, în Itinerariu spiritual, contemporanul său mai tînăr din România. E dificil de spus în ce măsură „coincidenţele“ detectabile în cele două eseuri ţin de o influenţă a spaniolului asupra lui Eliade – nemărturisită, repet, niciodată de acesta din urmă – sau de un posibil paralelism, justificabil prin presupoziţia că şi unul, şi celălalt respiră acelaşi „aer al timpului“. Apropieri între eseistica lui Eliade şi aceea a lui Ortega s‑au făcut încă din anii ’30, dar, în mod curios, autorul Itinerariului… nu s-a referit niciodată, nici măcar în treacăt, în vasta sa publicistică interbelică, la filozoful spaniol (în timp ce pe Unamuno sau pe alţi spanioli i-a invocat în repetate rînduri), iar din Jurnalul portughez (ca şi din dialogul cu Claude-Henri Rocquet, publicat sub titlul L’Épreuve du Labyrinthe/Încercarea labirintului) reiese că nu l-ar fi citit pe Ortega y Gasset înainte de a-l fi cunoscut direct, la Lisabona, la sfîrşitul lui 1943. Analizînd, într-un capitol aparte din Mircea Eliade dinspre Portugalia, punctele de convergenţă ale gîndirii celor doi autori, Sorin Alexandrescu³ plasează întîlnirea dintre Eliade şi Ortega y Gasset sub semnul unui simbolic şi întrucîtva inefabil „efect de rezonanţă“ şi sugerează că orice asemănare între diferitele texte sau poziţii ale celor doi este pur întîmplătoare şi explicabilă prin afinităţi intelectuale şi morale foarte profunde. Propunînd „o interpretare a lui Eliade prin teme şi concepte ortegiene“, criticul încearcă să depăşească „vechea dispută dintre influenţă şi paralelism“, deşi, în fapt, înclină vizibil spre creditarea, în context, a celui de-al doilea termen – „Paralelismul a funcţionat la Ortega şi Eliade pe parcursul vieţii lor pînă la întîlnirea din Lisabona“.

Sorin Alexandrescu trimite la eseuri orteguiene precum Spania nevertebrată (1921) sau Revolta maselor (1930) şi la convergenţa ideilor formulate de Ortega aici cu anumite reflecţii ale unor eseişti români din aceeaşi epocă (un Cioran, de exemplu) – întîlnire justificabilă prin faptul că România şi Spania ar fi traversat crize de dezvoltare similare –, dar nu aduce deloc în discuţie Tema vremii noastre; şi cu atît mai puţin posibila „rezonanţă“ a foarte tînărului Eliade cu acest text…

Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Traducere şi note de Doina Cornea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 76.
José Ortega y Gasset, „[Prefaţă pentru germani]”, în volumul Tema vremii noastre, traducere din spaniolă şi prefaţă de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 38.
„Ensimismamiento, con Mircea Eliade y Ortega y Gasset”, în Mircea Eliade dinspre Portugalia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 229-292.