Pledoarie pentru echilibrul valorilor

Sînt un cititor pasionat, care nu-şi poate imagina Paradisul altfel decît în cheie borgesiană: o bibliotecă infinită, unde să am, în fiecare moment, acces la orice carte pe care mi-aş dori să o citesc. Cînd lectura e pasiune şi nu doar obligaţie de serviciu, ceea ce rămîne este, întotdeauna, esenţialul – şi anume cartea. Dincolo de diferenţele (fireşti) de percepţie şi de interpretare a realităţii imediate, ceea ce rămîne (dacă rămîne) este forţa ideilor, este arta rostirii, este capacitatea auctor‑ului de a articula o operă. A nega valoarea acolo unde ea este evidentă, a alcătui topuri şi ierarhii din care principiul axiologic să lipsească, înlocuit fiind cu alte criterii, precum cel al prieteniei, al loialităţii faţă de şef sau al aderenţei la grup, mi se pare nu doar o impardonabilă eroare, ci şi, mult mai grav, o denaturare cu premeditare a tabloului valoric contemporan.

Nu ne-am dorit ca apartenenţa unui autor la un anumit grup să figureze printre criteriile includerii sau ale excluderii cărţii sale din paginile revistei, pentru că ni se pare firesc să recunoaştem valoarea oriunde s-ar afla. Nu putem „felia“ în mod repetat literatura română în funcţie de simpatii şi antipatii personale, ignorînd abuziv valoarea şi impactul unei cărţi al cărei singur neajuns este de a fi fost scrisă de cineva care nu aderă la „regulile“ conduitei „de grup“ sau, dimpotrivă, minimalizînd rolul criticii atunci cînd exprimă obiecţii argumentate pe marginea unor cărţi al căror merit principal este de a fi fost scrise de prieteni. Mi se pare incorect şi absurd să pui neînţelegerile dintre persoane mai presus de valoarea cărţilor, mai ales atunci cînd nici un argument critic, literar, estetic nu poate fi invocat în sprijinul unei atari decizii. O carte contează nu doar atunci cînd întrunește aprecierile tuturor, ci și atunci cînd stîrnește dezbateri, cînd pe marginea ei se formulează opinii pro și contra, firești într-o cultură vie. Oamenii trec, cărţile rămîn – iată, pe scurt, ideea ce stă la temelia demersului nostru axiologic.

Acesta e motivul pentru care veţi găsi mereu în paginile revistei Observator cultural, pe listele de nominalizări la Premiile Observatorului cultural, precum şi pe listele premiilor – acordate în fiecare an, în primăvară –, cărţi, şi nu persoane, cărţi care merită citite, comentate şi dezbătute, indiferent de poziţionarea în sfera publică a autorilor lor. Dacă am gîndi literatura română doar în funcţie de simpatiile şi adversităţile personale ale celor care se află la conducerea uniunilor de creaţie sau ale celor care conduc edituri şi reviste literare, ce ar mai rămîne oare din peisajul acesta atît de viu şi, din fericire, atît de divers?

Probabil că foarte puţin şi nu neapărat ceea ce ar conta cu adevărat.

Diferenţele de gîndire constituie, de fapt, realitatea şi norocul unei culturi vii, una dintre consecinţele benefice ale polemicilor de idei fiind chiar dinamizarea şi diversificarea vieţii culturale, care nu are decît de cîştigat pe termen lung. Desigur, singura condiţie – fundamentală însă – este ca polemica de idei să nu devină atac la persoană. A critica atitudini, cărţi, fenomene – cu argumente şi ţinînd cont de nuanţe – nu înseamnă a desfiinţa persoane, iar a-ţi transforma adversarii în planul ideilor în duşmani personali mi se pare nu doar lipsit de eleganţă, ci şi, mai ales, de miză intelectuală.
Observator cultural va continua să spună lucrurilor pe nume, la fel de tranşant cum a făcut-o şi pînă acum. Revista îşi va păstra radicalitatea, nu şi idiosincraziile. Vom oferi şi pe mai departe spaţiu de afirmare proiectelor culturale alternative, vom promova orientarea liberală (nu ca doctrină politică, ci în sensul ei de deschidere către diversitate), principiile culturii critice, polemicile de idei şi interdisciplinaritatea, rămînînd conectaţi la dinamica fenomenului cultural contemporan, în toată complexitatea lui.

Observatorul cultural va pleda pentru dreptul la diferenţă, multiculturalism şi corectitudine politică, va da drept la cuvînt tuturor celor care au ceva substanţial de spus, fără excese, fără atacuri la persoană, dar cu argumente şi bună-credinţă. Nu vom ocoli „subiectele sensibile“, vom „observa“ şi vom sancţiona derapajele etice, incongruenţele de atitudine, dar nu vom inventa „legionari“ şi „bolşevici“ acolo unde nu sînt. Cred că în materie de cultură nu există teme sau autori tabu şi, cu atît mai puţin, consens. Există opere valoroase şi autori cărora nimic din ceea ce e omenesc nu le este străin. A pune în discuţie umbrele din existenţa unui autor contemporan sau de mult timp dispărut – cum ar fi opţiunile sale ideologice la un moment dat – este un act necesar, care nu presupune, automat, contestarea operei. În fond, nimeni nu poate fi redus la o singură dimensiune şi condamnat fără drept de apel în baza unui gest sau a unei opţiuni discutabile din punct de vedere etic, ideologic sau axiologic.

„Spiritul critic în acţiune“ – sloganul revistei Observator cultural – rezumă, de fapt, opţiunea noastră simultană pentru radicalitate şi nuanţe.