„Cel mai frumos lucru care i se poate întîmpla unui scriitor e să inspire alți oameni“

Eshkol Nevo este cea mai proaspătă voce a literaturii israeliene, un scriitor deja de succes în țară și în afara ei, și, în același timp, un mentor pentru generațiile și mai tinere, coordonînd cea mai importantă școală de creative writing din Israel. S-a născut la Ierusalim, în 1971, a studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot şi psihologie la Universitatea din Tel Aviv. A debutat cu un volum de povestiri, Demipensiune în Givatayim, în 2001, și a continuat apoi să scrie romane: Neuland (2011) şi Ultima mikvah din Siberia (2013) au fost recompensate cu Premiul Steimatzky (Neuland fiind inclus și pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent, în 2014), Patru case şi-un alean (2004) a fost finalist la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize, în 2009, iar Prima dorin­ță la dreapta (2007) a fost finalist la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în 2011. Eshkol Nevo a primit medalia de platină şi medalia de aur ale Asociației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2011).

Cel mai recent roman al său, Trei etaje, a fost tradus și în limba română, la Editura Huma­nitas Fiction (traducere de Ioana Petridean), sub formă de confesiune, și urmărește frînturi din existența a trei personaje, care trăiesc în același bloc, toate luptîndu-se cu singurătatea, cu secrete apăsătoare, cu nevoia de a se înțelege și de a-i înțelege pe ceilalți. Am stat de vorbă cu Eshkol Nevo, prezent la lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, despre temele cărții, de­spre singurătate și comunicare, despre impactul literaturii sale în societate.

 

Cît de mult este experiența personajelor din Trei etaje una influențată de mediul în care trăiesc și cît de mult este universală?

Este universală, mi-am dat seama după ce am publicat-o și am văzut-o tradusă în mai multe limbi, pentru că problemele pe care le abordează, temele, confesiunile, secretele, minciunile, ideea de povestire, cui spunem cele mai intime povești ale noastre, sînt ches­tiuni care nu depind de  religie, de naționalitate. Sînt aici doar pentru trei zile și deja simt că cititorii români înțeleg în totalitate profunzimile acestei cărți. Nu este prima mea carte tradusă, dar cu celelalte am avut mereu frustrarea că nu toate straturile cărții sînt percepute de către cititorii mei străini. Așadar, pînă acum, Trei etaje este cea mai universală carte a mea.

Este o carte despre singurătate. Este această singurătate ceva artificial, adică o stare conferită de mediul exterior, sau este ceva mai profund de atît?

Este mai profund, nu ține doar de ritmul vieții moderne sau de tehnologie. În carte este acea singurătate continuă, chiar dacă ești înconjurat de familie și de prieteni. Cartea se concentrează pe momente de singurătate extremă, atunci cînd această singurătatea depășește o linie existențială, accentuată de secretele pe care le poartă personajele. Dacă ai un secret care nu poate fi împărtășit, asta nu te aruncă doar în singurătate, ci îți aduce și o mare frustrare, așa cum spune Hani, în „Etajul al doilea“, „Trebuie să spun cuiva, dar nu pot“. Toate personajele mele încearcă o evadare din această izolare nevoită. Singurătatea este punctul de pornire al fiecărui „Etaj“, dar personajele caută neîncetat o soluție, așa cum face Hani scriindu-i prietenei ei din copilărie, cu care nu mai vorbise de ani buni, încercînd astfel să recreeze prietenia lor; Devora împinge lucrurile și mai departe, vorbind cu soțul ei mort.

Este, de asemenea, o carte despre dificultatea de a-l înțelege pe Celălalt.

La lansarea cărții, am avut trei vorbitori și, cînd au ajuns în momentul în care trebuiau să dea citatul preferat, am avut surpriza să văd că toți trei îl aleseseră pe același, fără să fi vorbit înainte! Este de la finalul cărții, cînd Devora îi lasă un mesaj soțului ei, spunîndu-i că Freud a fost un om inteligent, dar nu a înțeles ceva esențial despre suflet. Anume că cele trei niveluri/etaje ale sufletului nostru nu sînt doar în noi, ci între noi și alt­cineva. Dacă nu ai cui să spui o poveste, povestea nu există. Chiar dacă începe cu o puternică senzație de izolare, de neînțelegere și de nepăsare din partea celorlalți, cartea îndeamnă la conexiune. Momentul meu preferat din carte este cel cînd Devora o îmbrățișează pe Hani și îi dă un simț al realității. Uneori, nu ai nevoie decît de o îmbrățișare pentru a-ți aduce aminte cine ești, pentru a te convinge de realitate.

Pasajul meu preferat este din „Al doilea etaj“, „Sufletul nu merge niciodată îna­inte, doar în cerc“.

Am avut două momente dificile în viață: cînd eram în armată, nu m-am integrat deloc în acel mediu, aveam o iubită, nu puteam să ne vedem. Am ieșit de acolo, am evoluat și credeam că genul acela de experiență nu se va repeta, dar s-a întîmplat din nou, din motive diferite. Este un cerc, credeam că trecusem peste, că sînt un om diferit, dar am ajuns într-un fel în aceeași stare. Mesajul nu ar fi că se repetă totul identic sau că vei ajunge din nou în același punct – cînd am avut a doua criză, știam deja că mai trecusem prin așa ceva, și asta schimbă puțin situația. Și este ceva liniștitor în această conștientizare, de tipul „OK, ăsta sînt eu, mi se va întîmpla asta o dată la 20 de ani, pot să mă descurc“. Te ajută să te înțelegi mai bine, să îți cunoști mai bine propriul ritm.

Cartea a fost adaptată și pentru scenă. Care au fost schimbările majore? Cum se modifică relația dintre personaje?

Au existat două adaptări, pentru „Al treilea etaj“ și pentru „Primul etaj“. Pentru „Primul etaj“, nu am făcut eu adaptarea, am avut o dramaturgă și a făcut o treabă excelentă. Cea mai importantă schimbare a avut legătură cu amplasarea. A plasat-o pe Devora într-o casă deasupra protestatarilor, care intrau în casa ei pentru a face duș, pentru a mînca, apoi ieșeau. Deci interacțiunea a fost între „etajul“ ei și stradă. Mi s-a părut o idee genială. În ceea ce privește adaptarea mea a „Primului etaj“, cea mai mare provocare a fost să selectez ce rămîne, a trebuit să tai mult, monologuri, gînduri, mici diversiuni care nu mai erau relevante pe scenă. Apoi, răspunsurile la întrebări. Dacă vorbim despre o confesiune, cui se adresează această confesiune în teatru? Așa că am mutat această confesiune a personajului principal către personajul Hermann, care este în spital, și din cînd în cînd, către public de tipul: „Nu ați fi făcut la fel în locul meu?“. O altă provocare a fost găsirea unei metafore concrete, un act teatral care să fie în centrul spectacolului. Un punct-cheie în poveste este momentul cînd Arnon își lasă fiica la vecinul său, punîndu-i viața în pericol, doar pentru că voia să ajungă mai repede la sala de gimnastică, pentru a face exerciții pe bicicletă, așa că decorul este format din nenumărate biciclete, care sînt multifuncționale. Aceasta a fost convenția folosită. În teatru, spectatorul este blocat acolo, trebuie să asiste la desfășurarea întregii povești. În carte, dacă ajungi într-un moment mai dur, poți să o pui deoparte o vreme și să bei un ceai, să spunem. În spectacol, ești expus mult mai direct poveștii și am văzut că oamenii plîng și rîd, sînt copleșiți. Cea mai grea parte este găsirea unui echilibru între umor și duritate, trebuie să oferi și momente de respiro, altfel e prea mult. Cea mai frumos lucru care i se poate întîmpla unui scriitor e să inspire alți oameni, să creeze alte tipuri de artă.

De ce ați ales forma confesiunii?

Doar retrospectiv îți dai seama, cînd scrii, nu sînt decizii conștiente, pur și simplu se întîmplă. Înainte, scrisesem două cărți „filarmonice“, complexe, cu multe personaje, un pic prea mult pentru mine, în final, cred că apoi am simțit nevoia să scriu ceva mai intim, acea intimitate pe care ți-o dă confesiunea. Am sim­țit că personajele vorbesc cu mine. După ce am scris-o, am simțit-o atît de personală, că m-am gîndit chiar să nu o public. Cel puțin un an cartea a stat la mine în calculator.

Cartea se axează în principal pe interioritatea personajelor. Ați simțit nevoia/presiunea de a scrie despre aspecte cu implicare socială, politică?

Am făcut-o în cărțile mele anterioare și o să o mai fac. Și chiar și aici, „Al treilea etaj“ conține aspecte cu încărcătură socială, prezența protestatarilor trimite la evenimentele din urmă cu două decenii. Chiar dacă accentul este pe impactul protestatarilor asupra lui Devora, doar faptul că i-am introdus în carte este un act politic, pentru că i-am prezentat într-o lumină pozitivă, chiar dacă aceste demonstrații nu au fost bine primite în țară, prim-ministrul nici nu a încercat să îi asculte pe oameni, cred că nici acum nu înțelege despre ce a fost vorba cu adevărat.

Coordonați și o școală de creative writing. Care este metoda folosită și ce rezultate a avut această școală?

Predau de 17 ani și avem deja 50 de autori publicați care au urmat școala. A pornit ca un workshop și apoi a devenit școală. Cred că scopul nu este de a forma autori, ci și de a crea un mediu mai tolerant în societate. În acest moment, avem 15-16 grupuri în toată țara și le privesc ca pe niște insule de toleran­ță într-o societate extrem de agitată și uneori agresivă. Vreau să cred că aceste insule vor reuși să răspîndească toleranța. Au fost cîțiva ani în care nu am mai scris, m-am concentrat doar pe școală, cred că la un moment dat nu mai este suficient doar să scrii, ci și să faci ceva pentru societate, această societate în care vreau ca fiicele mele să trăiască altfel.

Ați studiat psihologia. Cît v-a ajutat în construirea personajelor?

Deloc. Pentru a fi scriitor nu trebuie să studiezi psihologie. Nu ai nevoie decît de urechi pentru a asculta povești și de ochi pentru a vedea detaliile.

 

Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE