În vremuri de război

Prin studiul introductiv și prin nota asupra ediției, ambele semnate de Daniel Cain, se aduce la cunoștința cititorilor faptul că manu­scrisul este intitulat – de mîna autorului, pe prima pagină – Viața unui român din Bulgaria între ani[i] 1908-1918 începînd de la pagina 19 a kaietului. Propriul manuscris. Nicolae S. Șucu. Acesta a stat în păstrare peste șase decenii la Biblioteca Academiei Române, provenind din fosta arhivă a Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“. Editorul bănuieşte că Nicolae Șucu și‑ar fi început scrierea amintirilor în preajma războaielor balcanice. Din felul în care evoluează însemnările, acest text – la început memorialistic – capătă aspectul unor însemnări zilnice, ceea ce spune ceva despre percepția timpului și a evenimentelor, dar și despre talentul brut, necultivat al autorului.

 

După mărturisirile editorului – prin adăugarea unui studiu introductiv, a unei cronologii și a notelor de subsol –, s-a încercat a  schița „pentru cititor panorama unei epoci din istoria României și a Balcanilor puțin cunoscute azi, deși atît de bogate în consecințe. Parcursul biografic ar fi fost dificil de stabilit fără ajutorul primit din partea unor colegi de breaslă, cît și din partea rudelor memorialistui“. Documentarea a pornit de la un nume de persoană: Nicolae S. Șucu, din Mățău, de lîngă Cîmpulung-Muscel. „Personajul era cît se poate de real, amintirea sa fiind încă vie în satul său de baștină“, remarcă editorul, care se întreabă și de ce un cioban cu doar patru clase a simțit nevoia să-și aștearnă viața pe hîrtie. Printre explicații, viața neobișnuită a acestuia, nevoia de a-și justifica comportamentul din timpul Primului Război Mondial, nefiind exclusă precauția pe care și-ar fi luat‑o, din cauza nesiguranței vremurilor în care trăia. Tot în studiul introductiv, Daniel Cain apreciază că memoriile lui Nicolae Șucu „se citesc ca un scenariu de western, în care suspansul punctează fiecare secvență. Vedem cu ochii săi Bărăganul, bolțile Ialomiței și Dunării și mai ales Dobrogea, ținuturi de frontieră, cu locuitori puțini, cutreierate de haite de lupi și păscute de turme imense, unde oamenii își păzesc avutul și viața bizuindu-se nu atît pe legile statului, cît pe bîta ceobănească, pe cuțit și revolver“.

Reperele cronologice facilitează înțelegerea cauzelor istorice care au determinat anumite obțiuni, cum ar fi asumarea atît de riscantă a statutului de dezertor. Portretul moral al memorialistului e destul de controversat, fiind mereu în afara legii. Totuși, personajul Șucu poate fi privit cu simpatie datorită autenticității sale, capabilă să-l atragă pe cititor de partea sa în viața sa tumultuoasă și imprevizibilă.

Nicolae S. Șucu își începe astfel memoriile: „Sînt născut în anul 1899, luna mai, în 29, în comuna Mățău, care se află departe de capitala județului Muscel, Cîmpulung, la vreo 12 sau mai puțini kilometri. Mi-am petrecut copilăria la casa noastră cea veche din localitatea Vîlcele pînă pe la 7 ani, cînd tatăl meu a făcut alte case mari mai în centrul satului, unde ne-am mutat și am început a merge la școala veche de lîngă biserica a veche. Am urmat a merge la școală bine și am avut purtări foarte bine pînă am ajuns în clasa a IV-a primară, primind chiar premiul întîi cînd am ajuns în clasa a IV-a“. Dintr-o notă a editorului se deduce că memorialistul și-a exagerat performanțele şcolare, ca şi, de altfel, mai multe „isprăvi“ descrise în cartea sa. Nu cred că poate fi vorba despre o mistificare a biografiei, ci, mai degrabă, despre unele exagerări conjuncturale, dictate de evenimentele istorice precipitate.

Auzind că ciobanii duc un trai bun și fericit, Nicolae Șucu își vinde manualele de școală și își cumpără toate cele trebuincioase unei vieți de cioban. S-a tocmit ajutor la mocani, care nu l-au primit însă prea bine. A stat cinci sau șase luni cu ei, după care, împreună cu ceilalți oieri, s-a întors acasă în satul natal, hotărît doar să treacă pe acolo „nepăsător“. Părinții săi au prins de veste și l-au reținut acasă, ceea ce nu l-a împiedicat să plece iar cu prima ocazie: „Părinții m-au rugat mult ca să rămîn, dar nu am ascultat și am plecat cu mocanii la baltă și am petrecut o iarnă foarte grea. […] Am un trai cu totul ciobănesc timp de cinci ani, vara la munte cu urșii și aerul curat, iarna la baltă, pe locuri șese, cu lupi și furtuni groaznice de zăpadă“.

O scenă de vînătoare este descrisă cu talent de povestitor. Ciobanii, îngroziți de un urs care le punea viața în primejdie și le făcea mare pagubă la oi, au tocmit o familie de vînători: „Ursul a venit, s-a apropiat de foc și venindu-i miros de praf de pușcă din partea de jos, de unde era tatăl, s-a oprit și a ridicat capul în sus. În momentul acesta nici cîinii nu lătrau, căci și ei erau speriați, nici un zgomot nu se auzea, numai oile erau speriate și tremurau toate în oborul lor. Deodată se auzise o detunătură de armă și un răget îngrozitor, și a plecat bestia cu iuțeala glonțului direct departe de tatăl care-l lovise în piept și, rănit grav, s-a dus la vale pînă la gîrla care trecea pe lîngă partea muntelui de la vale, iar vînătorii au venit la loc fără a fi surprinși de nici o curiozitate, spunînd veseli că de acum încolo nu vom mai fi supărați de urs“. După cum se vede, memorialistul are intuiția gradării acțiunii, a creării atmosferei prin descrieri minuțioase.

Nicolae S. Șucu schimbă de cîteva ori stăpînul, pînă ajunge cioban în Dobrogea. Dovedește multă abilitate și spirit de observaţie, astfel încît reușește să evite multe dintre pericolele care-i apar la tot pasul. O scenă este pe deplin edificatoare în acest sens. Proaspăt tocmit paznic la o herghelie, observă cum, într-o noapte, badea Nicolae – cel responsabil cu herghelia – vorbește în secret cu nişte oameni cu port diferit, punînd la cale furtul a șase cai dintre cei mai buni. Prefă­cîndu-se că doarme, a văzut și a auzit totul, iar dimineața l-a întrebat pe badea Nicolae despre ceea ce văzuse cu o noapte în urmă. Au convenit, astfel, să împartă prada, să devină parteneri în escrocherie: „– Decît să mă dai tu pe mine mîine legat, mai bine eu pe tine acum să te dau pe mîna justiției. Am început a-l lovi ușor ca să spuie și l-am condus escortat de mine însumi pînă la marginea satului. A înțeles badea că nu e o glumă. A început a răspunde cu glas rugător: – Frate Andrei! – așa mă numeam eu fiind hergheliu – eu sînt de șase ani la hoții ăștia de (săteni) cojani și nu mi-a plătit niciodată leafa întreagă, și m-am gîndit să-mi iau eu leafa. Oamenii ăștia care au luat caii erau din Bulgaria. Eu le‑am vîndut caii cu 600 de lei! Poftim d-tale 300, și mie îmi rămîne 300, și nu avea grije, eu am să fiu răspunzător, am să mă înțeleg cu satul“.

Șiretlicurile și furtișagurile lui Șucu devin tot mai dese și, odată cu ele, începe fuga de autoritățile românești și bulgare. Trecerea frauduloasă a graniţei e la ordinea zilei. Memorialistul face toate aceste mărturisiri cu o naturalețe care-l face simpatic cititorilor. E privit cu îngăduință, la fel cum și el se priveș­te cu îngăduință, cel puțin pînă la un punct. Istețimea sa îl ajută să scape din situații aparent fără ieșire. Merge prin cîrciumi, atît în România, cît și în Bulgaria, mai mult ca să afle cum merg lucrurile. Se orientează în funcție de situație, se adaptează diverselor contexte și întotdeauna își găsește de lucru, dar nu rămîne prea mult în nici un loc. Dă lovitura și se face nevăzut: „Ne-am dus la un ciocoi la nord de Constanța, la o depărtare de 35 de kilometri, și tovarășii mei mi-au spus că eu să le fiu șef și să-i tocmesc. Prea bine i-am tocmit, am spus că la băieți le trebuie ceva bani îna­inte, că vrea să trimeată pe la familii. Ciocoiul mi-a spus că să îi duc la moșie să înceapă lucrul (munca cîmpului) și eu să iau adresa fiecăruia, să mă întorc să-mi dea bani și să le trimet pe la familiile lor. Toată convorbirea mea cu ciocoiul nu a fost auzită de tovarășii mei. Am condus tovarășii la moșie, spunîndu-le că sînt tocmiți cu 50 de lei pe lună, și i-am lăsat să lucreze. Eu m-am întors, am luat 200 de lei, adică cîte 50 de lei de om, și am plecat să le duc eu singur banii, măcar că nu știam de unde sînt“.

Partea aceasta, oarecum anecdotică și, pe alocuri, savuroasă, e un preludiu pentru ceea ce este cu adevărat important în aceste memorii: problema războiului, a războaielor balcanice, a fenomenului dezertării. Nicolae Șucu devine un martor aproape inocent al unei epoci de profundă desfigurare. El lasă o mărturie a marilor traume omenești provocate de război. Reușește să transcrie nu doar ceea ce vede cu propriii ochi, dar reușește să redea pulsul, vibrația stărilor de fapt. Din acest punct de vedere, memoriile lui Șucu reprezintă un important document uman: „În
curtea casei aceea era un moș cam de 75 de ani, care, văzîndu-ne pe noi, a voit să fugă să se ascundă, și eu i-am strigat în românește să nu se sperie și să vie cu noi în casă, de unde se auzea o gălăgie bulgărească. Am intrat fără moș, pentru că acesta a spus că l-au bătut și gonit din casa lui, și în casă era vreo 7 soldați, bătrîni, poate și de 55 de ani, care se rînduiau la o femeie tînără. Era lăuză numai de 2 zile și era în nesimțiri, pe cînd pruncul se găsea la un metru departe de dînsa mort și [se] învinețise“. Descrierile acestea, marcate puternic emoțional, vorbesc despre dezumanizare și frică, despre ură și disperare. Moartea nu mai este ceva rău în sine, nu mai este o fatalitate, ci o stare de necesitate. Vertijul vieții și al morții în suburbiile omenescului. Și toate aceste stări și emoții sînt surprinse de un cioban cu patru clase.

Un alt aspect extrem de important este cel al confruntării dintre armata bulgară și cea românească, în condițiile în care memorialistul făcea parte din armata bulgară. Este pus în situația de a lupta împotriva fraților săi:

„Peste trei-patru minute toți ofițerii au fost chemați la cancelaria regimentului și peste două minute a fost iarăși lîngă noi, aducîndu‑ne vestea că Bulgaria mîine va trece frontiera în România. Să se prepare toți soldații în noaptea aceasta de cele ce are nevoie, și dimineață, marş la frontieră. Mi-a plîns inima, căci aveam încă trei frați și un cumnat și mai multe neamuri care neapărat sînt militari în România. M-am gîndit că în ceas ce ne vom apropia de români să trec în partea României. Iarăși m-am gîndit că poate să mă observe și să fiu împușcat pe loc. Mai eram cu un român, care mi-a adus apă fiind rănit, am vorbit puțin cu el și am rămas deciși să fugim cînd vom găsi momentul. Dimineața mi‑a venit altceva în gînd: raportez pînă la general și să-i spun drept și poate mă va retrage să nu dau foc în fratele meu“.

Ororile războiului lasă semne adînci în om. Spre finalul cărții, atunci cînd faptele descrise sînt foarte apropiate de momentul scrierii, unele pasaje capătă și valoare literară. Confe­siunea stă și ea sub semnul fricii. Cel trecut prin războaie, fiind mereu în slujba statului bulgar, nu se poate înțelege pe sine, nu înţelege de ce a refuzat sistematic să aparțină României, de vreme ce în țară avea totul, iar printre străini, nimic:

„Să mă ierte bunul D-zău, că am mîncat pîine bulgară, dar cele văzute nu le pot uita nici în mormînt. Sînt creștini, tot o religie și obicei ca și noi, românii, au, dar sîngele și duhul îl au de păgînii cei mai cruzi. Aș descoperi eu încă multe de acestea, dar scriind aceste rînduri mă aflu în Bulgaria și am puţină teamă, fiindu-mi soția bulgăroaică, să nu fiu descoperit de bulgari. Ah! nu pot uita cînd îmi aduc aminte de faptele lor, urăsc și copiii mei, care-i aud vorbind bulgărește, și pe soția mea, care este bulgăroaică. De cînd sînt demobilizat au trecut două luni pînă acum, cînd scriu aceste rînduri, și nu am ieșit afară în curte ca să mă întîlnesc cu bulgarii, pe care nu-i pot privi“.

Aceste mărturisiri se dovedesc foarte utile, atît celor preocupați de domeniul memorialisticii, cît și istoricilor care au acces acum la unele realități mai puțin cuoscute pînă la apariția cărții de față. Miza acestui volum constă în reliefarea adevăratelor proporții ale tragediei umane provocate de Primul Război Mondial și de războaiele balcanice. Nicolae S. Șucu depune mărturie cu viața sa.