În alte vremuri, bănuiesc, aș fi putut fi prieten sau camarad, măcar, cu dl Mircea Mihăieș, dar acum nu sînt vremurile alea. Istoria e alta, iar dl Mihăieș este prieten doar cu oamenii din redacția și din jurul României literare, în care servește de atîția ani și pe care îi laudă nemăsurat, și cînd e cazul, și cînd nu e, mai ales cînd fac parte din generația lui. Inteligent și tăios, tenace pe frontul literaturii de calitate, ca și al actualității profane, dl Mihăieș este un redutabil polemist, care în zilele sale proaste (se întîmplă și așa ceva), deși era dotat cu echipament cultural de finețe, îmi amintea pur și simplu de C.V. Tudor. Chiar N. Manolescu, mentorul său de viață și de literatură, spunea că îi era greu să facă faţă tonului polemic mai peste marginile firii şi încerca să protejeze revista de eventualele cereri de daune morale, încercînd să-i tempereze avîntul. Talentat şi periculos, cult şi injurios, instruit şi vanitos.
Dar nu despre furorul imprecativ al dlui Mihăieş vreau să vorbesc (a făcut-o mai bine decît aș putea-o face eu dl Dorin Tudoran, prieten vechi al eseistului, dar critic al ieșirilor în decor ale dlui Mihăieș: „Domnule monitor-șef Mihăieș, n-ar fi rău să ieșiţi din cizmele comisarului Javert. Arătaţi cu mult mai bine în sneakers – mai relaxat și mai ușor de luat în serios“ – blogul Certocrația, 29 februarie 2016).
„Artistul sonor“, articolul din nr. 49/2017 al României literare, prin care a lovit puternic în pletora de poeți care se produc azi în „festivalurile, cenaclurile, cafenelele, librăriile și barurile“ țării, mi-a plăcut pentru o anume profesiune de credință a unui critic și istoric literar implicat cu pasiune și știință de carte în susținerea literaturii de bună calitate, orbi et urbi. Cred și eu, ca și domnia sa, în figura poetului instruit, informat, meșteșugar neobosit, sacrificat, al propriei sale arte, acela care, după cum spunea T.S. Eliot cîndva într-un eseu al său, știe că „Tradiția nu poate fi moștenită, dacă vrei s-o ai, trebuie s-o dobîndești după o grea strădanie“, iar dacă vrei să rămîi cu adevărat poet, după 25 de ani, „e nevoie de un simț al istoriei… care te obligă să scrii avînd nu numai generația ta în sînge, ci și sentimentul că întreaga literatură europeană, de la Homer și, în cuprinsul ei, întreaga literatură a țării tale au o existență simultană și alcătuiesc o ordine simultană“. Cît de adevărate sînt și astăzi aceste spuse ale marelui poet și critic de poezie! Și cît de greu de urmat! Dar de aceea sînt puțini mari poeți, al căror talent a fost lucrat o viață întreagă în laboratoarele unui eu care-și lărgea marginile pînă la a deveni… istorie. Cuvinte mari, poate, dar ele pot fi verificate citind opera și viața marilor creatori.
Unde nu sînt însă de acord cu dl Mihăieș este acolo unde critică in corpore pletora de poeți citiți pe internet, fără să ofere, ca istoric literar profesionist, sursa lecturilor sale, numele poeților, citate din poemele incriminate. Nu îl pot crede pe cuvînt nici măcar pe dl Mihăieș atunci cînd veştejește un corp poetic întreg, pentru simplul motiv că opiniile domniei sale nu sînt deloc motivate critic: tonul pamfletar, chiar just, ţintind slăbiciunea „artiştilor sonori“, e inadecvat în critică. E ca și cînd eu aș spune, fără să fi citit cartea sa dedicată lui Joyce, că dl Mihăieș scrie despre un autor pe care puțini români l-au citit, şi mai puţini l-au priceput, și pe cine ar mai interesa, așadar, opul său critic. Nu ar fi corect față de efortul dlui Mihăieș și nici chiar față de Joyce (de altfel, puțin citit și cunoscut în România, orice s-ar spune despre marea sa valoare literară). Tot așa și dl Mihăieș: nu dă un titlu de carte pe care s‑o fi parcurs-o pînă la capăt, după care să vină să ne spună: asta nu e poezie! Înțeleg că declicul s-a petrecut la Timișoara, la un festival literar internațional, unde a jurizat și un performance de poezie, care i-a lăsat un gust amar. Bine era să nu generalizeze.
Critica literară, domnule Mihăieș, necesită contextualizare, precizie a citării, observație sensibilă asupra corpului viu care este textul, nu aluzii pompieristice, în orice caz, nu gratuități venite din partea unui spirit considerat superior. Cartea merită să fie numită, autorul nu trebuie anonimizat, critica se face cu instrumentele la vedere, nu cu opinii înfierbîntate. Alex Ştefănescu chiar s‑a ocupat cîndva de astfel de scriitori, dar măcar i-a numit şi le-a dedicat un paragraf din viaţa lui încercînd să-i înţeleagă.
Faptul că în rubrica „Focus: Artistul sonor“, din aceeași revistă, dedicată textului dlui Mihăieș, dl Daniel Cristea-Enache se desparte de alegațiile dlui Mihăieș (ceea ce, resentimentar, musculos şi flegmos, dl Răzvan Voncu nu face, iar G. C., într-o notiţă spontană, aplaudă cu sentimentul că se aplaudă pe sine), mă încurajează să cred că spiritul critic n-a dispărut în totalitate de la România literară, acolo unde mentorul revistei, dl Manolescu, a trebuit cîndva să intervină decisiv pentru a le sugera colaboratorilor săi cum se scrie… o cronică literară! Dl Cristea-Enache observă corect: „Îmi vine foarte greu să cred că bine-cunoscutul critic a luat la rînd toate cafenelele, librăriile, barurile și cenaclurile, pentru a putea formula un diagnostic asupra tuturor manifestărilor“. Dar nu era nevoie de un maraton atît de obositor pentru criticul sexagenar pentru a formula un veto atît de drastic. Pentru asta trebuia doar să citească 30-40 de cărți ale tinerilor poeți (a cui e vina că editurile nu au piaţă de desfacere?), să le arate carențele și să conchidă: nu excelează prin noutate.
Astfel, i-aș fi dat dreptate dlui Mihăieș, cu ajutorul aceluiași T.S. Eliot: „Şi noutatea e mai bună decît repetarea“. Da, cu condiția ca poetul să fie citit și receptat în întregul său, cu cărțile sale, nu pe sărite, pe site‑uri de poezie și alte forumuri, unde într‑adevăr galimatiasul este uneori la el acasă. Poetul tînăr are dreptul la lectură și receptare profesionistă, tot atît de mult ca și poetul consacrat. Lecturile „la grămadă“ produc verdicte tulburate de demonul refuzului sarcastic. Nu întîmplător, dl Cristea-Enache, mai bun cititor al poeziei tinere și un susținător al ei, procedează într-un mod dramatic, departe de morga criticului şfichiuitor, și decide că, „dacă ar fi să aleg, aș refuza rolul unui critic de direcție și aș lăsa poezia de azi să scrie oricum, dar să fie“. Acest pronunciamento heliadesc i-ar putea face pe unii să surîdă, mai ales că acum, în epoca răspîndirii tehnologice a informației și a poeziei, e nevoie de o mînă (sau mai multe) de critici care să intre în noile grajduri ale lui Augias. Poezie proastă sau anodină s-a scris și se va mai scrie multă vreme de acum înainte, peste tot, nu doar în România. Cei care publică pot selecta și orienta gustul public, dar nu se pot opune apariției grupurilor sau chiar „găștilor“ (mă întreb cum i-ar fi receptat dl Mihăieș, în epocă, pe provocatorii M. Eliade sau G. Bogza – ca un alt N. Iorga?). În cele din urmă, timpul va decide ce e valoros și ce nu – dar pentru asta trebuie ca unii oameni să spună din timp ce a fost autentic, nou, și ce nu la apariția acelor cărți. Cu subiect și predicat, nu anonimizînd o generație întreagă într-un furor al desființării, care ține de tainice umori personale. Altminteri, este oricînd posibil să apară un critic tînăr și să proclame sus și tare că, dintre sutele de poeți ai generației dlui Mihăieș, abia cîțiva sînt demni de titlul de poeți importanți. Și nu ar avea dreptate, chiar dacă aceia nu sunt cei la care tocmai se gîndește dl Mihăieș?
Interesant articol…
Mulțumiri autorului.
PS
Altminteri m-a luat nițel cu frisoane, recunoscîndu-mă în temperamentul condeieresc al dlui Mihăeș…
Cei care azi își auto-zic poeți, azi nu mai scriu POEZIE……
Există pe lîngă Asta,
și-o critică poeticară care de prea de demult nu-și mai face Treaba,
TOȚI
amestecînd noul cu provocarea, artificialul cu făcătura, ignoranța cu teribilismul,
clanurile cu grupurile, snobismul cu gratuitatea, mizeria cu sărăcia, globalismul cu socializarea,
POEZIA cu poezilitismul, critica de specialitate cu clientelismul de club, literatura cu arta plastică, modernismul cu post-modernismul, spiritul cu piața de consum, internetul cu e-craniul a toate văzător-cunoscător, libertatea cu alcoolul, drogul, virtualul cu artificialul, autenticul cu vidul,
etc. cu ș.a.m.d. .
…………..MAJORITATEA.
POEZIA a devenit, devine pe zi ce trece o Piatră Pasăre filozofală tot tot tot tot mai RARĂ,
iar în Autohtonia „noastră” fascinantă un prea superb „plan cincinal” între „preteni” la grămada fumătoare de prafuri.
Da ! Mircea Mihăieș avea complet dreptate neavînd absolut deloc nevoie să facă precizări adiacente,
Fenomenul decadent al inculturilor și ignoranțelor galopante fiind un Cancer în Totală Naturală Generalizare.
Unde o fi atunci problema dumneavoastră „domnilor” komartinieni ?
Chestiunea e, domnilor Mihai si Ygru Zeltil, ca am scris despre poezia lui Komartin si, probabil, voi mai scrie, in „naivitatea” mea, neprovocat de „facaturi” si alte kabale bucarestoise. Senzatia mea (ma adresez primului) e ca nu cunoasteti realmente receptarea critica a poeziei din acesti ani, ci sunteti stimulat mai degraba de polemici si actiuni punitive pe teren virtual, ca si cum ati sti oricum care e adevarata poezie care se scrie azi, desi nu detineti „dovezi’. Cum as reactiona, asadar, acum ca poetul a fost facut „praf”? E simplu, am reactionat deja.
Neprovocat, asadar.
Domnul Coande a luat de buna o „facatura” marca „Romania literara”, fiind convins ca „spiritul critic” n-a disparut de la numita revista. „Facatura”, „montajul” a fost ca Mircea Mihaies sa scrie ceva ” pe nasoale” despre poetii tineri din Romania si sa se puna de-o „dezbatere”.
De fapt, nu poezia era in chestie, ci ideea ca la „Romania literara” e dezbatere, redactorii se contrazic… spre gloria democratiei.
Domnul Coande a cazut in plasa si confirma valurile de democratie care inunda lumea culturala, cu izvorul in Padurea Neagra/ Romania literara.
De fapt, nu e o dezbatere ” pe bune”. Ca unii poeti sunt buni, iar altii sunt catastrofali stim de cand lumea. Iar festivalurile nu ajuta la detectarea valorii poetice…
Discutati poet cu poet, volum cu volum si vom vedea ce ramane din poezia romaneasca din acesti ani.
Apropo, stiti ce a urmat dupa acest simulacru democratic marca „Romania literara”?
1. Mircea Mihaies a mai scris un articol, aparut in aceasta saptamana, in care il trimite in neant pe Claudiu Komartin, dupa citirea a catorva poezii. Zice Mihaies despre Komartin : „Textele sunt atat de slabe, de subrede, de iremediabil debile, rahitice, haotice, inexpresive incat incercand sa le gasesc un sens am avut senzatia ca sunt un pugilist care boxeaza in gol”.
2. Ia sa vedem cata democratie incape la „Romania literara” si „Observator cultural”?! Vor scrie domnii Daniel Cristea-Enache sau Nicolae Coande ca gasim – da, e o realitate! – gasim poezie la Claudiu Komartin. Ia sa vedem daca se poate polemiza pe texte cu Mircea Mihaies. De democrati inchipuiti e plina lumea… Hai sa vedem daca va fi vreunul, dintre dragii nostri polemisti, care sa spuna – citind si citand – ca acest autor, atat de bestelit, Claudiu Komartin, e poet si are si versuri (multe) reusite.
Critica literara democratica, ai cuvantul!
Bună replică. Partea ironică este că, acum doar patru ani (tocmai în „Observator cultural”), nimeni altul decât Daniel Cristea-Enache, scriind despre un volum al lui Sorin Mărculescu, a ocupat întreaga primă parte a cronicii cu o similară radere a poeților actuali în genere (tot așa, fără citate, pentru a nu supăra cumva vreunul dintre autorii de pe urma cărora ar mai putea profita). „Poezie și inflație (I)” se numește articolul. Diferența majoră este că îi acuză pe tineri nu de „sound poetry” sau de „performance”, ci de „concepte” facile, mirabilul critic aruncând reproșurile cu impresia că noi nu am fi singurii rămași pe mapamond care se mai preocupă de „experimente”. În realitate, așa cum arătasem și într-o „introducere în poezia conceptuală” apărută prin 2014 în Poesis Internațional, pe alte meleaguri se experimentează mult mai mult și mai „gratuit”, și încă în moduri care la ei sunt considerate perfect legitime.