In Memoriam Imre Kertész

Ultima întîlnire

La Budapesta, acum doi ani, în ultima înîlnire cu Imre, finalul era deja nu doar previzibil, ci şi anunţat. Starea sa era extrem de fragilă, Magda era ea însăşi agresată de boala ei incurabilă, discutaseră sfîrşitul pe care să l grabească, împreună, dacă nu se iveşte o miraculoasă îmbunătăţire. Imre mi-a dăruit atunci ultima sa carte în germană, pe care a apucat să şi scrie, cu o ortografie marcată de suferinţă, cuvinte de preţuire şi prietenie. I am părăsit pe amîndoi îndoliat, dar şi cu o regenerată admiraţie pentru tenacitatea sa extraordinară (a scris tot timpul!) şi pentru detaşarea încărcată de blîndeţe şi melancolie, care se simţea în tot ce izbutea să spună. Acum, ne rămîne cel din cărţi, un singular gînditor al propriei efemerităţi şi a lumii în care i-a fost dat să traiasca, să îndure coşmarul tiraniei şi al urii, neînduplecat în confruntarea unui destin fără destin, mereu ca individ, ca ins – ireductibil, păstrîndu-şi luciditatea şi dreptul la opţiune, la singularitate, la refuzul masificării prin martiriu sau prin glorie.

Berlin, 4 aprilie 2016

Nota redacţiei: Cu acordul scriitorului Norman Manea, republicăm un text despre Imre Kertész, apărut iniţial în revista Familia (nr.1/ 2003), inclus în volumul Plicuri şi portrete, Editura Polirom, 2014, în seria de autor „Norman Manea“.

Nobel 2002

Vestea acordării Premiului Nobel pentru literatură scriitorului maghiar Imre Kertész a surprins nu doar publicul larg, ci şi lumea literară.

Cum se întîmplă în asemenea cazuri, supoziţiile inventive nu au lipsit. Cea mai frecventă părea aceea că Academia Suedeză, acuzată adesea de stîngism, alesese, în sfîrşit, tema „Holocaustului“ pentru a se disocia de antisemitismul european actual (inclusiv al stîngii europene), care oferă de vreun an şi mai bine imprevizibile accente alarmante. Faptul că premiul i a revenit tocmai lui Kertész ar fi pus şi un clar accent antiisraelian şi antiamerican, avînd în vedere că printre cei care au ilustrat literar tema se află destui excelenţi scriitori, evrei şi ne evrei, domiciliaţi în America şi Israel. Premiul pentru literatură era pus în legătură şi cu Nobelul pentru Pace, acordat, surprinzător, fostului preşedinte american Jimmy Carter pentru o înfăptuire datînd de două decenii (acordul de pace israeliano egiptean), în contextul actualului război contra terorismului şi al ameninţării de invazie a Irakului, faţă de care pensionarul pacifist Jimmy Carter are o poziţie net diferită de a actualei administraţii de la Casa Albă.

Asemenea „presupuneri“ pot sugera, cine ştie, cîte ceva despre conjunctura în care laurii s au îndreptat spre un anume candidat (orice premiu, mare sau mic, în orice parte a lumii şi în orice perioadă, îşi are coeficientul de relativitate), dar nu spune mare lucru despre laureatul însuşi.

Chiar dacă nu era un nume de vastă rezonanţă, Imre Kertész era cunoscut totuşi în cercurile literare europene, cu deosebire în Germania şi, prin iradiere, în Suedia.

Aproape deloc, însă, în Statele Unite. Într o convorbire telefonică pe care am avut o întîmplător, chiar în acele zile, Susan Sontag îmi spunea: „Norman, cred că noi doi sîntem printre puţinii în ţara asta, poate singurii, care ştim cine este acest scriitor şi îi apreciem originalitatea“. Nu cunoşteam, pînă atunci, opinia pe care Susan o avea despre Kertész, dar eu fusesem, într adevăr, printre puţinii (sper că nu singurul) care l au introdus pe Imre Kertész în curriculumul academic american. În 1998 am predat la Bard cartea sa Fateless (Fără destin), care aduce o tonalitate „obiectivă“ cu totul particulară în literatura Holocaustului, chiar în comparaţie cu Primo Levi sau W.G. Sebald. Deportat ca evreu, condiţie pe care pare s o descopere, cu adevărat, prima dată, tînărul George Koves înregistrează ceea ce i se întîmplă, lui şi celorlalţi, cu o candoare abia atinsă de tristeţe, fără a exprima ultragiu moral, suferinţă sau revoltă, nici ură, nici dezgust, ba, cu o vag melancolică „bunăvoinţă“ faţă de oroare, încearcă să transfere chiar asupra opresorilor săi propria sa umanitate „normală“, ambiguă, adîncă, parţial complice.

„În lagăr existau doar situaţii predeterminate şi înăuntrul lor alte predeterminări“, va explica impasibilul observator. Abia la întoarcerea la Budapesta, imediat după război, pus să confrunte pe cei care îl sfătuiesc să uite totul sau pe cei umflaţi de retorica pateticelor caracterizări de tipul „cercul ultim al infernului“, înţelege că experienţa sa nu este transmisibilă celor care nu au trăit o. Nu se va putea adapta între ei. „Viaţa era mai pură, mai simplă acolo“, îşi spune în finalul cărţii supravieţuitorul, amintindu şi de cei de „acolo“, buni şi mai ales răi, cu un „resentiment afectuos“. Nu ezită să rostească cuvîntul „fericire“. „Da, asta am să le spun celor care mă mai întreabă despre lagăr: despre fericirea în acele locuri. Dacă mă mai întreabă vreodată. Şi dacă nu uit.“

Pentru cei care s ar putea lăsa derutaţi de aceste citate, ele ar trebui completate cu un altul, edificator, dintr un articol al autorului publicat în ultimii ani în Neue Zürcher Zeitung: „Nimeni nu poate ocoli Auschwitzul. Auschwitz este punctul negativ culminant al civilizaţiei noastre: nu există nimic care să depăşească Auschwitzul. În jurul acestui fapt monstruos lumea se va mai istovi multă vreme“.

Pentru a întregi imaginea, aş adăuga acestor citate complementare cele afirmate de Imre Kertész în 1990, în revista Szombat, în care Holocaustul, văzut ca o „cultură“, este situat în context postbelic. Referindu se la supravieţuitorii deveniţi scriitori care, ulterior, s au sinucis (Primo Levi, Jean Améry), Kertész consideră că, prin comparaţie, el a fost „ajutat“ să treacă prin deceniile postbelice de totalitarismul comunist, care, „după Auschwitz, dovedea că nu exista vreo şansă de libertate, liberare, catharsis“. Dacă în Occident, prin dezbaterea liberă a temei, trauma supravieţuitorilor s a reciclat şi uneori regenerat pînă la efect fatal, în Est, tocmai „continuarea vieţii de captiv“ în cadrul unei „naţiuni captive“ pare să fi blocat dilemele „identităţii“, eliminînd „pînă şi posibilitatea“ greşelii, inclusiv a celei ireversibile.

Am dat aceste citate pentru a revela de ce mă simţeam atît de apropiat de Imre Kertész cînd l am cunoscut, la Budapesta, nu multă vreme după ce predasem la Bard cartea sa despre Auschwitz. Aveam în minte, pregnant, şi altă afirmaţie a sa, pe care aş fi putut o scrie, şi pe aceasta, eu însumi, dacă nu cumva am şi scris o: „Acum, cînd zidurile închisorii s au prăbuşit, în mijlocul zarvei şi al ruinelor, răguşitul antisemitism post Auschwitz este auzit din nou“.

Imre Kertész arăta, la prima vedere, ca un gospodar maghiar, bonom, cordial, de o calmă şi jovială convivialitate. Extrema seriozitate şi acuitate, adîncimea, gravitatea şi simplitatea „concentrată“ a personalităţii sale au devenit evidente abia cînd ne am desprins din grupul cu care luaserăm cina, pentru o scurtă plimbare în doi. Mi a vorbit despre anii sub comunism, cînd trăia din traduceri, despre izolarea sa şi ulterioară, despre ciudata senzaţie pe care a avut o în ultima vreme că răul persistă, pentru că nu dispăruse, şi revine. Mă auzeam pe mine însumi şi cînd mi a spus că a ezitat să părăsească Ungaria din cauza limbii şi am tresărit cînd, parcă pentru a mi calma amintirile şi a mi risipi îndoielile, a mărturisit, spre uluirea mea, că tocmai acum, la bătrîneţe, s ar putea s o facă, într atît situaţia i se părea insuportabilă. Să părăsească, adică, locul în care şi a petrecut întreaga viaţă şi şi a scris cărţile.

Această lapidară evocare mi a fost prilejuită, cum se poate deduce, de afectuosul text al criticului Ion Simuţ („Nobelul pentru un scriitor evreu din Europa Centrală“, Familia, nr. 10/2002), în care sîntem „împerecheaţi“, eu şi Kertész, într un mod atît de convingător, încît nu se mai ştie, la un moment dat (chiar dacă se ştie prea bine), cine este Laureatul.

(Din volumul Plicuri şi portrete,
de Norman Manea, Editura Polirom, 2014, pp. 465-468)