Asistăm, în ultima vreme, la un fenomen oarecum paradoxal: o afirmare în forţă, după 2000 (şi mai ales de aproximativ un deceniu încoace), a unui număr important de comentatori literari – la concurenţă cu prozatorii şi cu poeţi zişi „douămiişti“ – şi, concomitent, o periodică, obsedantă, sistematică punere sub semnul întrebării a rolului, a consistenţei, a eficienţei criticii literare, în special a comentariului de actualitate, într-un context cultural/literar tot mai bulversat de provocările lumii globale şi ale aşa-numitelor legi ale concurenţei şi ale „pieţei bunurilor simbolice“ din epoca „post‑“. Am formulat – pe această temă – cîteva întrebări, pe care le-am trimis mai multor critici aparţinînd, în genere, ultimelor promoţii literare. Întrebările, temele de reflecţie nu li se adresează însă doar lor; dezbaterea rămîne, în continuare, deschisă pentru toţi cei care vor dori să răspundă provocării noastre.
Publicăm, în această săptămînă, al doilea set de răspunsuri.
- Este cronica literară o specie caducă în anul de graţie 2016? Dar aşa-numita „critică de autoritate“?
- Se află, astăzi, cronicarul literar (şi cronica literară) într-o criză de legitimitate? Dacă da, care credeţi că ar fi cauzele? Ce se pierde (sau ce se cîştigă) prin slăbirea autorităţii cronicarului?
- Pe ce coordonate s-ar cuveni redefinit, în contextul socio-cultural actual, rolul comentatorului de literatură română contemporană?
- Înainte de epoca „douămiistă“, critica literară era, la noi, o ocupaţie aproape exclusiv masculină. După 2000, raportul de forţe s-a modificat, cel puţin într-o anumită măsură, prin pătrunderea şi afirmarea, în „arena actualităţii“ literare, a mai multor comentatoare. Cum apreciaţi acest fenomen?
- În ce măsură mai înainte amintita „arenă“ a actualităţii literare este un teritoriu al unor relaţii de putere? Cît de mult se înrudesc (şi pe ce porţiuni se intersectează) „politica literară“ cu politica propriu-zisă?