Carnavalul apocaliptic (I)

 

Proiectul editării operelor lui Cristian Popescu – icon al nouăzecismului, unul dintre cei mai influenţi şi mai valoroşi poeţi români ai ultimelor decenii – coincide cu prima lor reeditare. O reeditare tîrzie, la două decenii de la moartea prematură a autorului, dar obligatorie, pentru că atît volumele publicate înainte de căderea comunismului (Familia Popescu, apărută în suplimentul „Atelier literar – Cartea cea mai mică“ al revistei oficiale studenţeşti Convingeri comuniste, nr. 4-5/1987, şi Cuvînt înainte, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988), cît şi cele apărute după 1990 (Arta Popescu, Societatea „Adevărul“, Bucureşti, 1994, Caiet de citire şi de caligrafie (fragmente de jurnal), Editura Vinea, Bucureşti, 2003) sînt azi intruvabile. Meritul Editurii Tracus Arte nu poate fi, sub acest aspect, îndeajuns subliniat. Curios lucru, totuşi: textele unui poet major, imitat de mulţi poeţi buni şi mitizat de o întreagă grupare „nouăzecistă“, au ajuns să circule, de atîta vreme, mai ales prin intermediul antologiilor generaţioniste sau al spectacolelor de teatru (ex. Un tramvai numit Popescu, regizat în 2007 de Gavriil Pinte), nu prin acela al volumelor de autor. Cît despre mit, el a crescut extraeditorial, prin intermediul prietenilor literari şi al admiratorilor autentici: mitul viu al unui poet damnat, bolnav şi ispitit, unul dintre ultimii mari creatori de poeticitate autohtonă. Dacă nu chiar ultimul. Sinteza personală pe care a realizat-o între Bacovia, Urmuz şi suprarealişti, între satira caragialiană de mahala şi eminescianismul morbid, între kitschul sordid şi vizionarismul romantic confirmă peste timp şi intuiţia interbelică a lui Eugen Ionescu despre melodramă ca avatar modern al tragicului. Căci acest poet al kitschului universal, al morţii domestice sau al proiecţiilor propriei identităţi onomastice & familiale a fost un tragic sentimental sub aparenţe carnavaleşti. Văd aici o înrudire cu poetica lui Marin Sorescu, a cărei deriziune parodică, familiară şi colocvială, nu era decît o formă de resuscitare a mitului într-o lume desacralizată (un exemplu-şcoală de filiaţie literară îl oferă secvenţa „Trebuiau să poarte un nume“ din Arta Popescu, unde patternul eminescian e înlocuit cu un caragialism foarte… popescian). În fine, autorul Cuvîntului înainte a fost – complementar lui Mircea Cărtărescu – un poet major, aflat la capătul marii tradiţii interne a poeziei româneşti. Pentru că, după Levantul şi Arta Popescu, poezia noastră s-a raportat mult mai mult, dacă nu exclusiv, la modele externe. E o realitate pe care n-o putem ignora.

Diferenţe de accent

Prezenta ediţie, realizată de Dana Popescu-Jourdy (sora autorului) şi de Corina Ciocârlie, recuperează, prin primele sale două volume, numai vîrful unui aisberg creativ pe cît de inegal, pe atît de fascinant. Cea mai neconvenţională şi imaginativă este regia primului volum: într‑un fel de buzunar al copertei a treia e reprodusă anastatic placheta Familia Popescu din 1987, iar într-o „Addenda“ e recuperat poemul Dana Popescu, programat pentru sumarul Familiei Popescu şi eliminat, din motive de pudoare probabil, de o cenzură minimalistă, dar vigilentă. O „Notă asupra ediţiei“ informează succint asupra eliminărilor acceptate de poet, la sfatul redactorului de carte Florin Mugur, din cuprinsul Cuvîntului înainte. Volumul al doilea e ilustrat, din loc în loc, cu desene ale lui Cristian Popescu, pe post de comentarii grafice ale poemelor. Rămîn pe viitor de inclus – alături de anterior menţionatul Caiet… apărut postum – publicistica din suplimentul Nouăzeci al revistei Luceafărul şi din alte periodice, plus ineditele de tot felul. La capătul restituirii, vom avea o imagine elocventă nu numai asupra dimensiunii proiectelor, ci şi asupra atitudinilor politico-literare ale poetului, care l-au expus multor suspiciuni ale confraţilor de pe o baricadă sau alta. Din păcate, în nota bibliografică a ediţiei de faţă nu sînt menţionate recuperările din substanţialul număr 1-4/1999 al revistei Manuscriptum, special dedicat lui Cristian Popescu. Există şi cîteva posibile inadvertenţe, cum ar fi, în Opere I, semnalarea datei morţii poetului pe 25, nu pe 21 ianuarie 1995 (cum apare în toate sursele autorizate, dicţionare ş.a., inclusiv în prefaţa lui Mircea Martin de la Opere II). Nu sînt indicate explicit, cu cîteva excepţii, nici modificările operate succesiv de poet sau de cenzură. Să nu căutăm însă multe noduri în papură. Nu avem de-a face cu o ediţie critică (ea va trebui, cîndva, începută), ci cu una semipopulară, pe care se cuvine să o salutăm aşa cum e: elegantă, generoasă, oportun-recuperatoare.

 

 

Pentru Cenaclul literar „Universitas“, condus din 1985 de Mircea Martin, Cristian Popescu pare a avea, retrospectiv, o importanţă similară celei a lui Mircea Cărtărescu pentru Cenaclul de Luni; poet-fanion a devenit ceva mai tîrziu, iar lider nouăzecist informal – şi mai tîrziu. Pînă la urmă, diferenţa dintre optzecism şi nouăzecism nu ţine de vîrsta scriitorilor asociaţi (cam aceeaşi, în fond), ci de contextul cenaclier, de condiţiile afirmării şi – în planul poeticii propriu-zise – de efectul Cristian Popescu (debutat la finalul apocaliptic al anilor ’80, nu la începutul lor): autorul Familiei Popescu nu a fost însă legat doar de „Universi­tas“; a fost – despre asta se vorbeşte mai puţin – şi un maestru din umbră al Cenaclulul „Central” (1993-1994), fără mentor, transformat ulterior în Cenaclul Litere, coordonat de Mircea Cărtărescu. Iar amprenta lui, inconfundabilă, se regăseşte nu doar în textele poetice ale multor nouăzecişti (de la Ioan Es. Pop şi Daniel Bănulescu la Anca Mizumschi şi Paul Vinicius, să zicem), ci şi în prozopoemele lui T. O. Bobe, Svetlana Cârstean, Doina Ioanid, Adela Greceanu sau Constantin Acosmei. Pot fi adăugate oricînd, evident, şi alte exemple. În perspectiva prezentei reeditări, ar merita comparate însă mai sistematic textele publicate de el în anii ’80 cu cele apărute după căderea comunismului: diferenţele de accent sînt semnificative. Faptul mi se pare simptomatic. Poezia lui Cristian Popescu – o poezie a carnavalului apocaliptic pus, histrionic, în scenă – s-a instalat, la modul cel mai acut şi emblematic, în ruptura dintre două lumi – dintre, mai exact spus, imaginarul alienant-sclerozat al ceauşismului tîrziu şi cel defulatoriu al postdecembrismului. Se va putea observa, la o relectură obiectivă, faptul că prozopoemele din anii cenzurii au, pe ansamblu, un echilibru estetic superior celor ulterioare, iar cele postcenzură – atuuri de natură trans- sau metaestetică. Deosebit de instructivă ar fi, în anumite privinţe, o eventuală comparaţie între prefaţa scrisă de Mircea Martin – principalul lansator al lui C.P. – la primul volum al ediţiei de Opere şi cea scrisă de acelaşi la volumul doi (Arta Popescu). Diferenţele de aplicaţie analitică şi de empatie sînt considerabile şi, cred, deloc lipsite de temei. Dincolo de acurateţea hermeneutică, reţin atenţia şi precizările confesive ale criticului, cu elemente preţioase de istorie literară trăită: „Am avut prilejul să fiu aproape de Cristian Popescu de-a lungul tuturor etapelor vieții sale adulte, în orice caz și mai cu seamă în cea a descoperirii de sine. Cînd l-am cunoscut, în 1984 (prezentat fiindu-mi de Radu Ruba), Cristian era deja poet, dar nu era Cristian Popescu, nu era încă „popescian“. Poemele dactilografiate pe care mi le-a întins atunci cu mîini tremurînde (vibrația avînd alte cauze decît eventuala emoție a momentului) erau remarcabile pe alocuri, dovedind un exercițiu anterior îndelungat. Se vedea clar că pînă să-și găsească un teritoriu al său, el lucrase intens la o sintaxă proprie. La cenaclul «Universitas» a fost primit relativ bine, fără ca ecourile pozitive să depășească rezerva obiș­nuită a locului față de nou-veniți“.

Producător de (au­to)mitizări paradoxale

Semnificativ mi s-a părut însă faptul că autorul n-a mai revenit în nici un fel și în nici un moment la formula respectivă de poezie. Și nici în manuscrisele sale – cîte le-am văzut pînă acum – n-am mai întîlnit ceva asemănător. Va fi distrus el tot ce scrisese înainte de Familia Popescu, textul în care își anunță tema fondatoare și își încearcă formula care-l va defini pînă la sfîrșit?“ Iată o întrebare la care poate vom căpăta, cîndva, un răspuns. În orice caz: chiar dacă autorul a avut serioase motive să-şi considere drept adevărat debut editorial Arta Popescu, cartea din 1988 nefiind scrisă de el „pînă la capăt“ (nici titlul nu-i aparţine de altfel), cel mai bun Cristian Popescu rămîne, în opinia mea, cel de dinainte de 1990. După aceea, folosit ca portdrapel de unii confraţi şi promovat, pe drept cuvînt, ca lider nouăzecist, a devenit, e drept, mai dezinhibat şi mai influent (mergînd pînă la diverse imitatio Cristi), mai inovativ, dar şi mai dezechilibrat interior, cu efecte rămînînd a fi discutate. Corespondenţa aproape perfectă între propriul scris şi o existenţă la limită, transformarea biografiei în destin tragic i-au redimensionat finalmente profilul şi i-au alimentat postum prezenţa în conştiinţa noastră literară.

Poetul însuşi a fost un producător de (au­to)mitizări paradoxale, în negativ: mitizări alegorice ale propriei familii şi ale numelui Popescu – cel mai banal nume românesc de familie –, ale morţii ca ferpar fără sfîrşit, ale lumii ca bîlci al deşertăciunilor sau ale vieţii ca mică publicitate grotescă. S-a aventurat şi în explorarea unor teritorii – de la kitschul politic la mistică ş.cl. – cultivate riscant în poezia autohtonă după restricţiile epocii anterioare şi a aspirat să confere o metafizică lirică (inclusiv pe formula unor „psalmi ai lui Popescu“) artelor performative de tot felul, de la muzică şi dans la teatru şi circ. A transformat poemul tradiţional în prozopoem biografico-absurdist, iar prozopoemul în eseu existenţial şi religios. Tinzînd mereu spre un dincolo (de poezie, de literatură, de viaţă), aventura sa creativă, proiectată mereu pe un fundal biografic dramatic, rămîne exemplară în sine. „Secretele“ vitalităţii şi rezistenţei sale poetice trebuie căutate însă în altă parte.